Am așteptat mult să reînceapă grădinița. Așa cum ziceam în trecut, am mutat-o pe Maria și am știut / știu că este cea mai bună decizie pentru dezvoltarea ei.
Începutul nu este ușor, nici nu mă așteptam să fie așa. Toată vara și-a petrecut-o în proporție de 90% la sat, la părinții lui Răzvan, a stat mult afară, în curte, a plantat și a adunat recoltele, s-a jucat cu Ioan în nisip, au sărit pe trambulină, au gătit diverse mâncăruri în nisip, s-au plimbat cu bicicletele, s-au jucat de-a magazinul. A fost liberă în a-și decide activitățile. Au avut și un program, dar era mai flexibil decât în spațiul grădiniței. Uneori dormea la prânz, alteori nu, putea alege ce mâncarea vrea și Bobo îi pregătea. Știți cum e viața la bunicii aceea faini și implicați în relație cu nepoții, nu?!
Având toate astea pe timpul verii și noutatea legată de grădiniță, copii, educatoare, mă așteptam să fie un început cu emoții diverse și cu anxietate de separare. Și consider normal să fie așa în raport cu vârsta ei și cu experiențele noastre.
Primele zile au fost ca un munte, ca un carusel emoțional. Luni la deschidere, a fost mult entuziasm, care s-a risipit rapid când a intrat în clasa plină de copii. Educatoarele sunt extraordinare, îmi place foarte mult abordarea lor, sunt în controlul situației, sunt blânde când e nevoie, iar clasa e luminoasă, organizată și mare. I-au plăcut și ei toate astea, dar mulțimea de copii și părinți au fost factori stresori.
(Mă și gândeam la deschidere, oare cum ar fi ca în viitor să nu mai fie o adunare așa mare de oameni, să nu mai fie așa oficial totul, să fie un mediu mai relaxant și mai plăcut pentru copii?)
Au urmat 2 zile de entuziasm pentru mersul la grădiniță. Într-o noapte m-a trezit la ora 4 când a cântat cocoșul vecinilor. “Mama, auzi, cântă cocoșul! Înseamnă că e dimineață, hai să ne îmbrăcăm să mergem la grădi.” Mi se părea că visez, dar nu, ea a insistat și cocoșul insista cu cântatul lui feroce. Am discutat că mai dormim până sună alarma mea de la telefon, abia atunci e ora noastră de trezire. Îmi pusesem telefonul la ora 6, dimineața încerc să mai profit, să citesc, să-mi fac ordine în gânduri, să-mi reevaluez activitățile personale. Urma să o trezesc pe ea în jur de 7, 7 și un pic pentru pregătirile de grădi. Dar ce să vezi? La 6 fix când a sunat telefonul, Maria mea era efectiv pe mine jumătate: “Gata, mama, acum a sunat și alarma noastră, acum chiar trebuie să ne trezim.” Cam așa au fost cele 2 zile, entuziasmante pentru ea.
Spre finalul primei săptămâni a fost mai greu, vineri a plâns prima dată că ea nu mai vrea la grădiniță. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că ea nu are prieteni,” și de asta e mai greu acum, mama, știi tu?”. Am înțeles-o și am revenit la cartea noastră care exact despre asta vorbește. Despre mutarea la o nouă grădiniță, cu atât de multe noutăți, dar mai ales impactul social, acel sentiment că tu încă nu ai pe nimeni. Deși a fost toată dimineața afectată emoțional, am decis să mergem la grădiniță, am stat cu ea îmbrățișate în clasă 40 de minute. Doamna educatoare se mai apropia din când în când să o ia cu ea pentru a pregăti materialele activităților sau pentru a căuta diverse lucruri. Ea îi răspundea “Mai vreau să stau în brațe la mama un pic, aici îmi e bine acum. O să-mi treacă și vin.” Am simțit maturitatea ei emoțională, știa exact ce are nevoie și a verballizat fix așa. Fără tantrumuri, fără țipete, scurt, clar și la obiect. Doamna ne-a acordat spațiul necesar de a ne reîncărca, dar cu fiecare minut care trecea eu întârziam la lucru. I-am povestit că mai pot sta încă 5 minute, apoi voi pleca pentru a reveni să o iau când se trezește. A înțeles, m-a lăsat să plec, dar tot cu ochii în lacrimi am lăsat-o. I-am reamintit de mărgelele noastre magice (o să scriu separat despre ele), să le aibă în gând când îi e dor de mine și eu o să fiu acolo, o să o mângâi și îi dau căldura mea.
Am plecat cu inima bucăți, trecând pe lângă grădiniță auzeam copiii plângând și mi se părea că e ea. Apoi auzeam doamnele, nu erau ale ei. Răzvi mă liniștea și-mi spunea că sigur e ok, să nu mai fiu atât de afectată. Doar o știu pe Mari cum e. Aveam încredere în ea, dar tot abia așteptam să o iau acasă după somn. La reîntânirea noastră, era zâmbitoare, abia se trezise, avea acei ochi frumoși odihniți și luminoși. Am întrebat-o cum a fost, i-am povestit cum m-am simțiti eu să o las cu ochii în lacrimi și mi-a zis cu aceeași maturitate:
“-Mama, am mai plâns un pic la micul dejun.
-Păi cum așa, măi puiule, de ce ai plâns la micul dejun?
-Păi, mama, noi mâncăm cu cei de la grupa mică și ei plâng. Și se ia și la noi la grupa mare. Dar după aceea m-am liniștit….Ahh, și am plâns un pic când am făcut semicercul.
-Ce s-a întâmplat la semicerc? De ce te-ai necăjit?
-Mama, încă nu-mi trecuse dorul de tine. Am mai plâns un pic, apoi m-am liniștit singură.
-Cum adică te-ai liniștit singură? Ce ai făcut mai exact?
-Mama, m-am gândit la tot ce mi-ai povestit tu, la planurile noastre. Am știut că tu ești la lucru, cât eu sunt la grădi, am știut că vii după mine când mă trezesc și mergem să luam cadou pentru Vivi de la librărie.
-Mari, serios? Chiar așa ai făcut?
-Da, mama, exact așa. Și vrei să-ți zic ceva?! Azi a fost cea mai faină zi de până acum la grădi.
No, când am auzit că la 4 ani jumătate îmi zice că s-a liniștit singură cu toate gândurile astea, chiar am avut un sentiment de bine. Și am transformat ziua asta într-una a educației, ori de câte ori îi e greu dimineața, ne gândim la cum a reușit ea, ce a făcut mai exact, facem apel la amintirile de atunci și conștietizează puterea ei interioară.
Au mai fost și alte zile dificile emoțional dimineața, dar am găsit și alte motive, dincolo de lipsa prietenilor care încet încet se rezolvă. Programul de seară se prelungește prea mult, ne culcăm târziu, ea adoarme după mine de cele mai multe ori, nu mai respectăm tot ritualul cu povești, implicit apare deconectarea, nemulțumirea. Sau dimineața durează mai mult tot procesul de trezire, ne prelungim cu toate și atunci grăbesc lucrurile, dar de fapt nu câștig nimic, pentru că îi schimb ei starea de spirit.
Una peste alta, grădinița vine cu schimbări, atât pentru noi, cât și pentru copiii noștri. E important să fim alături unii de ceilalți, să fim conectați și deschiși la tot ce vine peste noi. Iar dacă ceva nu e în acord cu valorile noastre, atunci să încercăm să înțelegem și să nu ezităm să facem schimbări. Copiii se adaptează repede, mai ales dacă noi suntem confidenți în decizia luată.
Deseori eu compar începutul grădiniței pentru copil ca un nou job pentru adult. Cât de grea este pentru unii adulți adaptarea, cât de ușor e pentru alții, cât de confortabil e sau nu să mănânci cu oameni pe care nu-i cunoști, să mai și dormi în aceeași încăpere cu ei…Nu-i așa că empatizăm mai ușor cu copiii dacă privim din perspectiva asta?
