“Copiii mă dau deoparte ca nu vorbesc corect.” “Doamna mă ceartă ca nu îmi fac temele, dar mie îmi e greu să scriu.” “Copiii sunt răi cu mine și îmi spun ca sunt adoptat, ca mama mea nu e mama mea.” “O colegă le zice fetelor din clasă să nu se joace cu mine, ca nu am o fustă frumoasă azi.” “Oamenii se uită ciudat pe stradă la mine. (Dificultăți de mers)” “Ma retrag din parc când copilul meu are stările lui de supărare. Mă simt judecată de ceilalți părinți” (mama de copil cu diagnostic de spectru autist) “Nu le spun colegilor ca iau tratament de la psihiatru. M-ar judeca.”…

Sigur s-au întâmplat lucruri în viețile fiecăruia dintre noi care au fost mai mult sau mai puțin clare. De obicei, când are loc o schimbare pe care ni-o dorim, o primim cu mai multă deschidere. Poate fi și anxietate, neliniște, teamă, dar avem rezervorul de resurse care să ne susțină pe drum. Însă când apar schimbări pe care nu le-am influențat direct, nedorite poate, imediat vine și revolta interioară, cu multe întrebări, cu căutarea înțelegerii raționale. Și vine avalanșa de întrebări din capul nostru: Cum de am ajuns în situația în care sunt acum? De ce eu? De ce e nevoie să fac asta? Așa cum zicea și Viktor Frankl…

Am găsit povestea aceasta în cartea pe care o citesc acum. O redau sumarizată: După evenimentele de la New York din 11 septembrie am auzit următoarea conversație. Un bunic îi spunea nepotului: Aud cum doi lupi urlă în mine. Primul lup este plin de furie, de ură, și, mai ales, de dorința de răzbunare. Al doilea lup din mine e plin de dragoste, bunătate, milă și, mai ales, iertare. Care lup crezi că va câștiga? a întrebat băiatul. Bunicul a răspuns: … Cel pe care îl hrănesc. (Preluat din cartea lui dr. Wayne Dyer) Care-i lupul din noi? Avem și noi acești doi lupi care dau o bătălie interioară. Sunt aceste…

Astăzi este ziua 87 din jurnalul de recunoștință pe care îl fac cu prietena mea. Și constat cât de mult m-a ajutat să văd lucrurile simple, importante și valoroase din viața mea. Așa că, de când se apropia ziua mea, mi-am propus cu intenție ca 33 să fie cu recunoștință. Pandemia și oprirea activității din martie mi-a reamintit încă o dată despre fragilitatea lucrurilor din jurul nostru. Astăzi avem, mâine nu mai avem (libertate, sănătate, liniște…). Astăzi suntem, mâine nu mai suntem în același loc. Să trăim pentru următoarea clipă înseamnă că o pierdem pe cea în care suntem chiar acum. Ceea ce ne rămâne este să fim aici și…

INTR-o zi…. ….. vom putea sa ne urcam in mașina toți 5. ….. vom putea sa ieșim din nou pe poarta casei noastre, cu o destinație aleasă de noi. ….. vom putea ajunge din nou la Zarnesti la părinții mei. ….. vom putea ieși in oraș doar sa vedem străzile, clădirile, acea magnolie mare de la biserica. ….. vom putea sa bem o cafea buna la cafenea. ….. vom putea merge din nou cu cortul să dormim in natura. ….. vom putea străbate muntii cu rucsacul in spate. ….. vom putea respira aerul acela curat din inima pădurii. ….. vom merge din nou la desertul acela preferat din oraș. …..…

Sunt zile vulnerabile pentru toți. Ritmul și rutina zilelor noastre, predictibilitatea de care are atâta nevoie creierul nostru, nu mai există. Știm doar că este necesar să stăm în case, să ieșim la lucru (acolo unde este musai necesar), să ne luăm mâncare și medicamente. Sunt o amintire frumoasă zilele din parc, de la plimbare, alergare, weekend-urile la munte, job-urile noastre, cafeaua bună din oraș, întâlnirea cu prietenii, cu oamenii dragi din familie. Pentru fiecare dintre noi lumea s-a mișcat și fiecare căutăm să găsim ancore de stabilitate. Vorba unei doamne ”la tăți ni-i greu, dar nu la toți la fel.” Pentru o categorie de oameni, izolarea socială presupune și…

Zilele acestea îmi trec multe lucruri prin gând. Vorba Mariei când facem meditație, ”vine un gând, îl vezi, e ca un norișor, îi zici ok si îl lași să se ducă.” De când a început agitația aceasta cu coronavirusul, mă gândesc cum s-au schimbat viețile noastre într-un timp scurt. Acum 2-3 săptămâni ne vedeam de grijile noastre, de activități, alergam dintr-o parte în alta, prioritizam, copiii la școala, la grădi, făceam slalom să apucăm să le cuprindem pe toate. În sinea mea, îmi doream o pauza de multe ori, însă nu credeam că vine sub forma asta. De săptămâna trecută, ritmul a căpătat un alt tact. Măsura de a închide…