lectie-suveranitate
CĂRȚI,  Familie

Povestea suveranității acordată de tată fiului său

Nu știu dacă ați descoperit cartea “Mindfulness pentru părinți”, v-o recomand. Nu am apucat să o termin, dar ceea ce am parcurs până acum e de mare ajutor!

Regăsesc multe informații utile, ca o gură de aer proaspăt pentru noi, părinții. Voi reveni asupra lor și voi descrie pe larg. Aceasta este cartea:

Dar azi vreau să vă povestesc despre altceva, desprins tot din paginile acestei cărți. Mi-a rămas în gând povestea a 3 copii, 3 adolescenți care au făcut o trăznaie (mare) și cum reacționează fiecare părinte. Redau mai jos povestea așa cum este ea descrisă și vă invit să reflectați cum ați fi procedat într-o situație similară. Care ar fi fost reacția de moment?

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

“…Într-o după-amiază fierbinte de vineri, trei băieți de oraș, în vârstă de 9 ani, am fost loviți de o foarte mare plictiseală și apatie. Făcuserăm toate chestiile care se fac vara la țară: am prins broaște, am cules afine și am dârdâit în apa rece a râului. … Luând în considerare toate opțiunile pe care le aveam, împreună cu Artie și Eli, ne-am furișat în răcoarea cazinoului, mica clădire în care oaspeții se bucurau de jocurile nocturne de bingo și ocazionalele acte de magie ambulantă. Treptat-treptat, ne-a venit inspirația: cazinoul era prea nou, structurile de lemn și pereții albi din gips-carton erau toate prea perfecte. Simțeam nevoia să facem câteva stricăciuni, dar care să nu fie prea evidente. Să ne punem o amprentă anonimă pe acel loc, pentru eternitate. Desigur, fără să ne gândim deloc la consecințe.

Am început prin ridicarea unei bănci lungi din lemn, pe care am folosit-o apoi pe post de berbec de război și am izbit-o de un perete. În perete s-a făcut o gaură nemaipomenită, dar era prea mică. Așa că am izbit-o din nou. Și din nou…

După toate astea, toți trei, repirând greu, transpirați de sudoarea eroilor, am cercetat primul nostru prejudiciu major. Procesul a fost atât de satisfăcător încât ne-am lăsat purtați de val. Nu a mai rămas vreo bucată de perete neatinsă.

Dintr-o dată, înainte ca vreun sentiment de remușcare să-și facă apariția în capul nostru, proprietarul, domnul Biolos, a apărut în ușa clădirii. Era extrem de furios și cerea justiție: când or să sosească din oraș în acea seară, el le va spune taților noștri!

Între timp le-a spus mamelor noastre. Mama a simțit că ceea ce am făcut a fost atât de monstruos încât a lăsat pedeapsa la latitudinea tatălui meu. Și a spus ea “tati o să fie foarte supărat pe ce s-a întâmplat”.

Începând cu ora șase a după-amiezii, domnul Biolos, care era foarte înverșunat, s-a instalat pe alee, așteptându-i pe tații noștri să apară. În spatele lui, prispa din față era înțesată, ca o tribună de stadion plină, de oameni indignați. Ei văzuseră în ce hal era deteriorată sala de bingo și știau că vor trebui să îndure această condiție pentru restul verii. Bineînțeles că și ei doreau justiție și făceau apel la ea. În ceea ce ne privește pe noi, pe Artie, pe Eli și pe mine, am găsit un loc mai retras pe verandă, la o distanță relativ sigură față de celelalte două, dar nu prea departe de mamele noastre. Și ne-am pus pe așteptat.

Tatăl lui Artie a sosit primul. Când domnul Biolos i-a dat vestea și i-a arătat cazinoul distrus, acesta și-a scos cu grijă cureaua și cu un stil bine antrenat l-a altoit cu brutalitate pe fiul său ce țipa de mama focului, totul defășurându-se sub ochii aprobatori ai unei mulțimi nesuferite de oameni care la un moment dat erau blânzi.

Tatăl lui Eli a fost următorul. I s-a spus și i s-a arătat, iar acesta a devenit nebun de furie și l-a izbit pe fiul său peste cap de l-a zburat cât colo. Cum Eli plângea cu capul în iarbă, tatăl lui l-a lovit peste picioare, fese și peste spate. Atunci când Eli a încercat să se ridice, acesta l-a lovit din nou.

Mulțimea murmura: “Da, băieții ăștia ar fi trebuit să se gândească la acest lucru mai înainte să fi făcut dezastrul pe care l-au făcut. Nu-i problemă, vor trăi, nu vă faceți griji, pun pariu că nu or să mai facă vreodată una ca asta”.

M-am întrebat în sinea mea: Ce va face oare tatăl meu? El nu m-a bătut niciodată în viața mea. Știam despre alți copii că mâncau bătaie, am văzut vânătăile unor colegi de școală și am auzit în câte o seară țipete venite de la anumite case de pe strada mea, dar erau acei copii, familiile lor, iar motivul pentru care și modul cum au dobândit acele vânătăi au fost, pentru mine, abstracții ascunse și neștiute. Până acum.

M-am uitat la mama. Era supărată. Mai devremeea îmi spusese clar că am făcut-o de oaie rău de tot. Însemna oare că bătăile vor fi de acum, dintr-o dată, noua noastră ordine de zi?

Tata a intrat cu mașina noastră marca Chevrolet chiar în momentul în care tatăl lui Eli îl trăgea pe acesta în sus pe treptele verandei și apoi în clădire. El a ieșit din mașină crezând, am fost sigur de asta, că indiferent despre ce ar fi fost vorba, Eli trebuie să o fi meritat-o. M-a luat amețeala de frică. Domnul Biolos, dintr-o suflare, a început să vorbească. Tatăl meu l-a ascultat, avea cămașa umedă de transpirație, iar o batistă umedă era răsucită în jurul gâtului său, nu făcea față foarte bine vremii umede. L-am privit cum îl urma pe domnul Biolos în clădirea cazinoului. Oare ce gândea tatăl meu, o persoană puternică și principală, încins de căldură și supărat, ce zice el despre toate astea?

Când au apărut din clădire, tatăl meu s-a uitat la mama. A murmurat un mic Bună. Apoi, ochii lui m-au găsit și m-au privit vreme de o clipă, care mie mi s-a părut foarte lungă, fără expresie.  Am încercat să citesc ceva în ochii lui, dar și-a luat ochii de la mine și și-a îndreptat privirea asupra mulțimii care aștepta.

Apoi s-a întâmplat un lucru uimitor. Tata s-a urcat în mașină și a plecat! Nimeni, nici măcar mama, nu și-ar fi putut imagina unde a plecat. Tata s-a întors o oră mai târziu. Pe partea de sus a mașinii, în portbagajul de sus, era legată o stivă de panouri uriașe de gips carton. A ieșit din mașină ținând în mână un sac de hârtie din care ieșea un ciocan. Fără să scoată vreun cuvânt, a dezlegat plăcile de gips carton și, una câte una, le-a cărat în cazinou.

De unde nu a ieșit în acea noapte.

Pe toată durata cinei, petrecută în tăcere, și întreaga seară de vineri (și mult timp după ce ne-am dus la culcare), am auzit tot acel bang bang bang – toată lumea îl auzea de fapt – zgomotul persistent făcut de ciocanul tatălui meu. Mi l-am imaginat plin de transpirație, lipsindu-i cina, lipsindu-i mama mea, devenind din ce în ce mai nervos și mai supărat pe mine. Oare ziua de mâine va fi ultima zi din viața mea? Într-un final, pe la ora trei dimineața, am adormit.

În dimineața următoare, tatăl meu nu a spus niciun cuvânt despre noaptea trecută. Nu a arătat nicio urmă de mânie sau de reproș de orice fel. Am avut o zi obișnuită, el, mama mea și cu mine și, de fapt, a fost ca orice sfârșit de săptămână obișnuit petrecut în familie, cu o atmosferă dulce și plăcută.

A fost supărat pe mine? Sigur că a fost. Dar, într-un moment în care mulți din generația lui considerau bătaia corporală a copiilor lor ca pe un drept dat de Dumnezeu, el considera că plezneala peste fund era bătaie, că bătaia era un lucru sinistru și că, atunci când copiii sunt bătuți își vor aduce aminte mereu de durere, dar vor uita de cele mai multe ori motivul.

Am realizat, de asemenea, mulți ani mai târziu că, pentru el, a mă umili era ceva de neconceput. Spre deosebire de părinții prietenilor mei, el nu a putut lua parte la o conspirație de răzbunare și spectacol. Dar tatăl meu a pus punctul pe i. N-am uitat niciodată că actul meu de vandalism din acea după-amiaza de augusta fost un act rușinos. Și nu voi uita niciodată că acea zi a fost, de asemenea, ziua în care am înțeles, în primul rând, cât de mult mă puteam încrede în el. ” (Fragment din cartea “Mindfulness pentru parinti” – Editura Herald)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Emoționant, așa-i? Multă emoție și multe gânduri. Pentru unii poate și multe amintiri din propria copilărie, din propriile corecții primite…

Am vrut să împărtășesc această povestea din dorința de a a avea mereu în gând ideea că putem alege, ca părinți. Putem alege să fim alături de copil sau să ne gândim ce zic alții, putem alege să tragem o palmă sau să ne abținem, putem alege să punem cărămizi utile copilului pentru viitor sau pline de frică și de neîncredere.

Viața în sine presupune multe alegeri, iar pentru unele…abia mai târziu vedem roadele și înțelegem ce am semănat.

Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:

Facebook:Blog – Andreea Arsene

Instagram: AndreeaArsene.ro

Sursa foto articol: Pexels

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *