Familie

Împreună, dar singuri. Despre divorțul emoțional în cuplu.

29 octombrie 2018

O relație de cuplu este formată din 2 persoane. Fiecare vine cu bagajul propriu: istoria de viață, cunoștințe despre lumea aceasta, comportamente proprii, stil de a iubi, de a comunica. Fiecare dintre cei doi își aduce aportul pentru ca relația să funcționeze, să meargă.

La început există „eu” și împreună se construiește „noi”, adică relația. Anii trec și uneori se întâmplă ca fiecare să-și vadă de propriile direcții, accentul să fie pus foarte mult pe „eu” și astfel de relație nu se mai ocupă nimeni. Atunci e posibil să se ajungă în pragul deconectării și a separării emoționale.

Alteori e posibil să fie prea mult accent pus pe „noi” și atunci intervine o altă direcție, fuziunea în relație care atrage cu sine alte potențiale dificultăți. Despre asta voi scrie într-un articol viitor.

Relația este ca un micro-organism și are nevoie să fie întreținută. Ea nu merge pur și simplu. Ne iubim, ne placem, deci o să fim împreună și o să avem o viață lungă. Nu! Relația trăiește, crește, dospește sau se retrage , în funcție de câtă grijă există pentru ea.

Îmi place tare mult cum zice Harriet Lerner:

-> „Noi toți avem nevoie atât de „eu”, cât și de „noi”, care se hrănesc reciproc și-și conferă sens unul altuia. Nu există formulă pentru cantitatea corectă de separare și de apropiere pentru toate cuplurile, nici măcar pentru același cuplu de-a lungul timpului.” (Harriet Lerner)

-> „Ce se întâmplă dacă într-o relație nu există suficient „noi”? Rezultatul poate fi un divorț emoțional. Doi oameni pot sfârși singuri și izolați într-o căsătorie din care a rămas numai carcasa, forma, în care ei nu mai împărtășesc sentimente personale și experiențe.” (Harriet Lerner)

Practic, ce se întâmplă în cuplurile unde s-a instalat divorțul emoțional?

Cei doi doar trăiesc sub același acoperiș, dar nu mai există o conexiune reală între ei. Nu se mai ceartă sau dacă o fac știu că este în zadar, așa că tonul este redus și fără nicio așteptare. Nu se mai caută unul pe celălalt, pentru că au înțeles că disponibilitatea nu mai există. Își spun des și ei, „suntem doar colegi de apartament. Ne intersectăm, însă nu ne mai leagă nimic.”

E posibil ca unul dintre cei doi să considere că merită ceva mai bun, ceva mai mult, de aici și accentul pus pe „eu”.

Vina este adesea dată pe celălalt: „dacă el/ea ar fi făcut așa, nu am fi ajuns aici. Dacă el/ea schimbă asta, atunci sigur ne-ar fi mai bine.”

Cei doi ajung să nu mai facă lucruri împreună. Se izolează unul de celălalt, închizându-și porțile.

Caută activități în care să se implice, „măcar să nu o/îl mai văd. Îmi văd de viața mea! ”

Sunt nefericiți, triști în interior, neîmpliniți, deși poate aparent își păstrează tonusul.

Este ca și cum ar fi cu un picior plecați din relație.

Nevoia de conectare rămâne prezentă, suntem ființe cu o nevoie primară de iubire și conectare, exact ca nevoia de hrană și apă. Așa că fiecare caută și explorează direcții noi.

Ce este de făcut?

Fiecare cuplu e unic, pentru că la rândul lor partenerii cuplului sunt unici. Nu există retețe general valabile. Depinde de etapa de viață în care se află cei doi, depinde de stadiul relației lor, ce i-a legat cândva, ce i-a adus aproape în momentele de dificultate prin care au trecut împreună.

De cele mai multe ori, unul dintre parteneri mai are totuși o licărire de speranță. Și atunci e momentul în care acel partener cere ajutor. Uneori psihoterapia este o cale de a încerca reconectarea în cuplu, dar numai dacă cei doi își doresc asta. Se pot întâmpla lucruri mari, chiar și acolo unde nu mai pare a fi speranță. Sunt și situații în care cei doi nu mai vor, atunci psihoterapia este o cale de a avea o separare sănătoasă pentru ambele părți, iar dacă la mijloc mai este și un copil devine absolut necesară consilierea.

Cred că cel mai important lucru pe care îl putem face este prevenția de a ajunge aici. Pe cât posibil să evităm! Iar dacă totuși ajungem, părerea mea personală este să ridicăm mâna spre ajutor. Multe relații se pot salva dacă cei doi vin înainte să fie prea târziu.

Adițional, să ne întreținem relația, să avem grija de ea! Să avem mereu în gând că relația este precum aluatul de pâine care prinde contur în mâinile noastre. Dacă uităm de el în castron se va usca, nu va mai crește, nu va mai fi pâinea aceea bună și pufoasă. La fel e și cu relația. Tumultul vieții ne poartă pașii prin multe cotloane, însă e important să găsim calea de reconectare cu partenerul. Fiecare dintre noi avem nevoie să știm că există acel stâlp pe care ne putem baza indiferent ce ar fi. Și este așa de bine când suntem acolo, pierduți în iubirea aceea sinceră și deschisă!

Vă doresc relații frumoase în doi!

Text: Andreea Arsene

Psihoterapeut de Familie

 

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply