De când apar cele 2 liniuțe care confirmă sarcina, începem deja să ne imaginăm cum va fi. Și ne proiectăm asupra acestui rol multe idei, imagini, așteptări, liste cu privire la ce NU o să facem niciodată. Mergem la cursuri, citim pe internet, căutăm cărți, ne documentăm pentru rolul suprem, de părinte.
Însă odată ce devenim părinți, realitate ne izbește. Uneori lucrurile seamănă, alteori e atât de greu încât ne întrebăm de ce nu scrie în nicio carte cum să ieșim din situația respectivă.
Și da, așa este, toate cărțile vorbesc despre tehnici, situații, abordări, dar ceea ce experimentăm noi în mod real cu ființa aceea mică din fața noastră poate fi unic și diferit, astfel încât ajunge să ne schimbe și să ne transforme. Susțin pregătirea în prealabil a viitorului părinte, dar știu și că apar momente care ne surprind.
Nu știu cum percepeți voi, dar pe mine copiii m-au transformat. M-au dus de la momente de fericire maximă, la dorința de a mă ascunde undeva și de a sta acolo neștiind cum să gestionez lucrurile. Au determinat să caut să mă descopăr, să-mi văd slăbiciunile, punctele tari, să lucrez cu mine, să mă cunosc cu adevărat și să conștientizez când am derapaje.
Vă las mai jos un text scris în vară pe telefon, experiența proprie cu copiii când eram pe pilot automat, dar în același timp am putut conștientiza că e nevoie să fac ceva diferit.
Când te observi si te asculți ca părinte, poți schimba lucrurile pentru tine si copilul tău
Ies cu copiii afara, cu toti 3. Decidem ca azi facem o excursie in natura, mergem sa vedem apa, fânul, florile, aruncam pietre. Plecam destul de tensionați de acasă, durează o vesnicie pana reusim sa ieșim pe usa.
Ajungem pe drumul forestier. Ioan vrea sa-si plimbe jeep-ul prin pietre, Maria vrea pe iarba. Așa apare prima disputa. Reusim sa o depășim. Coboram la apa. Trece fiecare pârâul fără sa se ude. Ma bucur 🙂
Începem sa urcam dealul, Ioan aluneca. Se târăște pe genunchii goi la vale, facem haz de necaz si mergem mai departe.
Ajungem pe deal si descoperă măceșele. Vor din fiecare tufa sa rupă câteva. Le explic ca nu putem ajunge la ele, dar sigur găsim mai încolo. Înțeleg, cu toate comentariile aferente. In sfârșit dam de alte tufe. Rup la fiecare măceșe, le mănâncă, le plac.
Decidem sa alergam la vale. Maria o zbughește repede, Ioan pleacă si el după ea si cade, destul de rau. A dat cu fata de iarba (noroc ca era iarba) si cu burtica grasuna de pământ. Din nou facem haz de necaz (jeep-ul din mana lui a fost prea greu, l-a tras la vale 🙂 ) si mergem mai departe.
Suntem din nou la apa. Le zic sa nu se ude. Ma uit la ei si vad ca-si bagă vârful sandalelor in apa.
– Copii, am zis sa nu va udați!
Stiu ca m-au auzit, caută alta cale de trecut apa. Fac ce fac si tot ajung cu picioarele in apa. Vreau sa repet iarăși “Copii, nu va udați”, dar ceva ma oprește.
Îmi spun: “Hei, ce-i cu mine? Afara e soare, e cald, apa asta curge, ma gândesc ca nu stau cei mai mari “balauri” in ea. Copiii se simt bine, se distrează. Apa nu e așa rece. De ce ii tot opresc?”
Si revin asupra lor:
– Copii, știți ce, haideti pe aici. Intrați prin apa in zona asta. Nu sunt pietre așa mari, nu riscam sa va alunece picioarele.
S-au uitat cu ochi mari la mine si au fugit repede la apa.
Iarăși ma aud spunând:
– Nu alergați asa prin apa. Va udați pe haine.
Reflectez punându-ma in locul lor si îmi dau seama ca sunt pe pilot automat. Ii las sa-si facă jocul si plecam.
Maria pune mâna pe un smoc de fân. Automat ma aud spunând:
– Nu pune mâna.
– De ce? Ma întreabă Maria.
Hmmm, chiar așa…de ce sa nu pună mâna?
Ce pot să învăț din experiența asta și din momentele în care mi-am pus întrebări?
Acestea sunt momentele in care eu ma vad pe mine si am ocazia sa schimb ceva. Întrebările puse de copii si prezența de moment mă pot ajuta sa fac lucrurile diferit. Uneori pot si sunt atenta sa prind șansa aceasta, alteori nu, îmi scapă. Uneori îmi dau seama la câteva ore distanță și vorbesc cu ei despre asta, alteori (și sigur sunt astfel de momente) habar nu am că am scăpat printre degete o oportunitate pentru mine și pentru ei.
Acestea sunt momentele în care atât părintele, cât și copilul au de câștigat. Relația lor crește, dospește. Copilul realizează că și părintele greșește și vede care este modalitatea de a rezolva, de a corecta și de a-și asuma. E necesar doar să fim conștienți de situație și să admitem că putem face altfel lucrurile. Copiii învata de la noi in acele momente.
Cei mici ne dau semnale, multe, și ne ghidează pentru a ne descoperi, pentru a ne ajuta să fim mai buni.
Eu sunt de părere că devenim părinți mai buni pe măsură ce ne exersăm rolul, în relația cu proprii copii și cu suportul partenerului de viață.
Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:
Facebook:Blog – Andreea Arsene
Instagram: AndreeaArsene.ro
