Reconectarea cu copiii după o zi de grădi / școală

A fost o vreme când eu stăteam acasă cu ei non-stop, erau scurte perioadele în care eram plecată la training-uri sau aveam alte activități care ne despărțeau. Și atunci simțeam că mă conectez așa ușor la ei, la amândoi, că parcă reluam povestea noastră de unde am lăsat-o. Nu era floare la ureche totul, doar era mai ușor ca acum.

Odată cu reînceperea lucrului, situația s-a schimbat. Maria a început și ea grădinița într-un ritm constant, iar Ioan e acasă pe cele mai bune mâini posibile. Peste zi mă gândesc mult la ei, doamna de la grădi pune poze cu activitățile pe care le fac copiii, iar ca să văd ce face Ioan, din când în când, mai dau câte un telefon să văd cum este. Oricât de bine ar fi, avem peste zi fiecare momentele noastre de bucurie și tensiume, de stare de bine sau de disconfort. Măcar noi adulții o putem conștientiza (cu mici excepții 🙂 ) și o putem verbaliza, însă cei mici au nevoie de multă educație pe partea aceasta și, mai ales, de timp și răbdare pentru a se dezvolta creierul lor.

Sunt zile în care plec de la lucru plină de energie și visez la clipele în care să stau și să mă joc cu ei, dar sunt și zile în care mi-ar plăcea să mă pot arunca direct în pat și să dorm până dimineață.

Ei, în zilele în care eu mă simt la pământ, mi-e și mai greu să mă conectez cu my sweet Marie and my darling Johnny. Așa că, apelez la niște trucuri. Uneori îmi iese mai bine, alteori mai puțin, dar nu mă las 🙂

• Îmi setez activități simple dupa-amiaza în conformitate cu starea mea și a lor. Evit să fac creații, să inițiez jocuri noi, dacă știu că nu voi avea răbdare cu mine și pentru ei.

 

• Folosesc drumul de la lucru spre casă pentru a face diferența între medii. Uneori, înainte de a ajunge la ei, mă duc acasă și mă schimb de haine. Asta mă ajută foarte mult să conștientizez rolurile mele și să le diferențiez, să nu rămân pe pilot automat.

 

• Când ajung la copii, sar amândoi pe mine. Îi pup, îi strâng în brațe, îi gâdil. Scopul este să reușim să ne conectăm rapid, să ne simțim bătăile inimii și să reintrăm pe cercul emoțional împreuna. Știu, uneori e ușor de spus, mai greu de făcut, dar eu încerc să mă limitez la a fi acolo pentru ei, pentru nevoile lor. Îi urmăresc cu privirea, le arăt încântarea mea pentru că îi văd, le povestesc ziua mea și cât am așteptat să-i revăd. Nu fac ceva ieșit din comun, doar sunt acolo, cu toată ființa și gândul meu.

 

• În funcție de starea lor, mă dedic unuia. Când simt că are rezervorul emoțional mai încărcat, mă mut la celălalt copil. Astfel, încerc să am timp dedicat cu fiecare, deși nu pot spune că este 100% doar cu unul, pentru că mai sunt întreruptă de celălalt copil care are anumite nevoi. Dar aleg să dau prima dată celui care e cu rezervorul mai gol, fac o prioritizare. Azi poate e Marie, mâine poate fi Ioan.

 

• Facem activități dorite de ei, puzzle, scriem, colorăm, tăiem cu foarfeca, ne jucăm de-a balaurii. Din asta ei înțeleg că eu sunt acolo și mă bucur de ei, de ce facem noi.

 

• Copiii au nevoie să scoată temerile, fricile la suprafață. Nu le pot verbaliza, dar stau acolo ascunse. Aici intervine partea preferată a lui Răzvan: Jocul de eliberare al emoțiilor. El are cu ei lupte, alergări prin casă, țipete și râsete puternice. El îi ajută să scoată la suprafață fricile prin gâdilat și râs, lupte cu perne, iar eu stau la primire, să vorbim despre ele, despre ce au simțit și cum facem pe viitor.

 

• Seara, înainte să adormim, facem bilanțul zilei, povestim despre ce a făcut fiecare, inclusiv Ioan ne spune ziua lui. Aici văd cu ce au rămas, ce i-a marcat, și unde aș mai putea explora a doua zi.

 

• Dacă eu am o zi grea, cu totul, și simt că e nevoie doar de o picătură de apă pentru a face bum, atunci le spun asta. Le explic că sunt obosită sau sunt supărată pe motivul x, le spun că nu sunt ei de vină și că supărarea mea nu e cauzată de ei sau spre ei. Fac asta pentru că deseori copiii preiau asupra lor, ca și cum ei ar fi responsabili pentru ceea ce simt, arăt, văd ei. Îi rog să se joace ei doi sau le spun că în acel moment nu mă pot juca cu ei jocul respectiv. Uneori înțeleg, alteori nu. Uneori se supără și plâng, pentru că și ei au nevoie de mine, dar alteori dezvoltă niște jocuri faine amândoi. Din asta aș vrea să învețe că eu nu sunt perfctă, nu sunt superzeu, am limitările mele. Învață că trec stările acestea și învață cum să le facă față dacă le arăt.

 

Din clipa în care am înțeles ideea cu rezervorul emoțional, al lor și al meu, mi-a fost mult mai ușor să ne înțeleg nevoile și să răspund corect lor. Pentru că despre asta e vorba în cadrul programului “Cercul siguranței”.

Clipe frumoase alături de copii!