Vineri seara ne-a întrebat Bobo (mama lui Răzvi) daca nu ii lasam pe copii la ea si noi sa avem un weekend al nostru. Pai cum sa nu ne bucurăm si sa ne facem planuri? Clar, da, ii lasam, de la 8.30 dimineata?
Sambata ne-am trezit, am mâncat, am lipit cărți cu Maria, le-am reașezat in biblioteca ei, toate astea in timp ce “copiii” ei se spălau in mașina de spălat. Fara ei nu putea pleca la Bobo, asa ca am rămas acasă pana s-a terminat mașina și i-a luat pe Văcuți și pe Hipo. La 10.30 am reușit sa ajungem cu copiii si la 11 plecam spre Herculane.
Initial am zis ca sambata mergem la Dumbrava si facem traseul de semimaraton de la Hercules, fiind un bun antrenament, dar si ocazia perfecta de a revedea Valea Cernei, însă planurile s-au schimbat un pic pe parcurs. Am calculat programul si ne-ar fi luat prea mult, la ora 19 aveam altceva planificat la Lugoj, asa ca ne gândeam sa facem un traseu mai aproape de zona Herculane.
Razvi a propus sa urcam pana pe Domogled. A fost interesantă ideea, eu nu am ajuns pe Domogled si de câte ori am venit in zona eram cu copiii, iar traseul nu e cel mai potrivit de parcurs cu copii. Apoi tot Razvi a propus sa urcam pe vârful Șușcu, traseul fiind prin pădure, vom fi feriți de soare.
Am lăsat mașina în parcare și am început urcarea spre Crucea Albă. Dupa 30 de minute priveam Herculane de sus și admiram deja o parte din ceea ce vedeam pe Valea Cernei. Am continuat poteca până se ajunge la bifurcația către vârful Domogled care urcă în partea dreaptă, iar drumul către vârful Șușcu e în stânga, pe marcaj triunghi albastru.
Poteca este puțin utilizată, așa că a crescut vegetație pe ea, erau urzici care ne pișcau de picioare, crengi de care ne împiedicam și bolovani acoperiți de frunze care ne testau echilibristica. Intrând pe valea aceasta nu mai auzeam zumzetele specifice orașului, nu mai erau oameni, era o liniște perfectă. Atât de perfectă, că ne gândeam sa nu dăm nas în nas cu vreun “localnic” al pădurii.
Am ajuns la izvorul Jelerau după vreo 30 de minute de la Crucea Albă, aproximativ 1h de la mașină. Ne-am făcut plinul cu apă și am continuat drumul, tot la deal, tot mai sus. De aici a început slalomul pe poteca, s-a accentuat și mai mult vegetația și efectiv mergeam de la un marcaj la altul. Nu se mai distingea poteca. Cum ajungeam la stejarul cu marcaj, imediat ne uitam după celălalt marcaj și căutam varianta cea mai simplă de acces.
În unele locuri mai simțeam miros poraspăt de vopsea și mai vedeam crengi tăiate pentru a elibera calea. Ne gândeam că poate o fi trecut cineva pe aici și, mai sus, ne-am întâlnit cu un grup de voluntari veniți să remarcheze traseul. Urcaseră până aici, însă au decis să se întoarcă. Urmează să revină săptămâna viitoare cu drujbă pentru a putea lucra la eliberarea potecii. Ne-au zis să avem grijă, ei au încercat să urce, dar drumul e dificil. Se văd doar niște marcaje în sus, apoi se pierd. Noi am zis că vom încerca și dacă nu reușim ne întoarcem.
Am mai mers încă vreo 40 de minute. Au fost porțiuni unde poteca era mai vizibilă, dar și porțiuni mai dificile. La un moment dat, traseul a devenit o mare vegetație și pădure, nu se mai vedea continuarea. Mai aveam vreo 50m diferență de nivel până pe vârf, dar am decis să ne oprim. Ne-am retras într-un punct cu belvedere, am admirat valea pe care am urcat, peisajul din jur, am mai stat la povești și apoi am plecat la vale.
După ce se va reface marcajul și se va curăța poteca, traseul va fi foarte fain și accesibil. Sau poate că în alt anotimp e mai ușor de ajuns, spre exemplu primăvara devreme când abia atunci vegetația prinde viață. Poate vom reveni și vom vedea. Deocamdată nu l-aș recomanda decât celor curioși și dornici să dea din mâini să-și facă loc.
Gândul mi-a rămas totuși la Valea Cernei, la Hercules Maraton cu care ma voi întâlni pe 15 octombrie și cu satele din zonă. Ne vedem curând, Valea Cernei!
