Eu am ajuns prima dată la Cheile Buții odată cu participarea la competiția de alergare montană RetezatSkyRace. Răzvi a mai fost în anii trecuți, dar acum, ajungând împreună, ne-am dat seama că e un loc foarte fain pentru venit cu copiii. Sunt spații largi, cu pajiști verzi pline cu flori așa cum îi place Mariei, sunt multe pietre așa cum îi place lui Ioan, este loc de joacă cu tobogan, leagăn, panou de cățărat, este înconjurat de brazi mari, e liniște. Nu am stat prea mult pe gânduri, imediat după Retezat SkyRace am făcut rezervare să ne asigurăm că prindem loc. Sunt foarte solicitați în perioada aceasta, având tabere de copii, teambuilding-uri de companii.
Drumul până acolo
Vineri, puțin după ora 18, am plecat de la Lugoj cu bicicletele pe mașină. Celor mici le-am tot povestit despre locul acesta, le-am spus cum ne vom plimba noi cu bicicletele, ce vom vedea. Maria a glumit întruna spunând: “Măi mama, când zicem Cheile Buții, parcă spunem Cheile Puții “. Bun, deci era în formă și gusta și ea momentul. Traseul nostru de mers cu mașina a fost Lugoj – Caransebeș – Hațeg – Petroșani – Uricani – Câmpu lui Neag – Cheile Buții. Aproximativ 3h de stat în mașină.
Am ajuns după ora 21 și cum ne-am dat jos din mașină cu câine voios a sărit direct la Văcuța Mariei (un pluș preferat care e copilul ei). I-a smuls-o efectiv din mână. După ce a recuperat-o Răzvi pe Văcuți, am vrut să mergem spre recepție, dar câinele era tot pe noi. A sărit pe Maria, o tot lingea pe față, ea se răsucea ținându-mă de mână, părul îi era în aer. Sincer, aici m-am speriat un pic. Animalul e animal, nu-l cunoșteam, nu știam ce-i cu el, proprietarul lui nu-și făcea apariția să-l ia de pe Maria, Răzvi deja intrase cu Ioan, așa că am intervenit cu forța. Pe Maria nu o puteam trage, se zbătea în toate direcțiile, dar pe câine l-am împins și într-un final nu a mai apucat să revină pe ea, l-a luat proprietarul. Poate pentru unii e un moment simpatic cel descris mai sus, dar eu nu l-am gustat deloc.
Ne-am făcut confortabili, ne-am îmbrăcat mai bine, acolo plouase și era mai răcoare și apoi am coborât pe terasă unde era plin de lume. Copiii abia așteptau să umble, să se joace la pietre, Ioan peste tot vedea numai apa și era fascinat. Când ne-am uitat la ceas era deja ora 23 și noi tot afară eram. Ne-am strâns rapid lucrurile și ne-am pus la somn. Până la 3 nu am reușit să adorm, deși copiii au dormit foarte bine. Lângă noi, era un grup de la o companie, veniti în teambuilding. Stăteau la foc de tabără și le cânta muzica foarte tare. Nu m-ar fi deranjat dacă era muzică specifică de munte, de tabără, dar cânta rock dat maxim, în mijlocul nopții. Într-un final, după ora 3 s-a oprit și muzica.
Prima zi
În prima zi ne-am propus să mergem pe biciclete către pasul Jiu-Cerna și apoi să coborâm la izbucul Cernei, să facem o baie în lac, să mâncăm fructe de pădure. Erau aproximativ 30-35 de km dus, ar fi fost vreo 60-70km dus-întors și cu diferență de nivel serioasă și cu “încărcătura” din spate, era un antrenament excelent, pe lângă faptul că ar fi fost o tură frumoasă.
La 8 ne-am trezit, am mâncat, ne-am echipat pe biciclete și am pornit. A fost prima dată când am mers în formula aceasta pe biciclete. Eu eram cu Ioan în spate și Răzvi cu Maria.
Am făcut popasuri multe: pentru alăptat, pentru frăguțe, pentru mișcarea celor mici, pentru a vedea un cerb care coborâse la marginea drumului.
Am mers în ritm agale, dar când a început să tune am grăbit pasul cu gândul de a ajunge la niște foișoare de la Câmpușel, să ne putem adăposti de ploaie. Numai că, ajungând acolo, erau deja ocupate de oameni ieșiți la grătare cu muzica dată la maxim. Cum să strici liniștea naturii, sunetul apei curgătoare, ciripitul păsărelelor, zgomotul frunzelor în vânt pe manele și alte muzici de spart timpanele? (e doar retorică întrebarea)
Am ieșit de pe porțiunea de asfalt și am intrat pe drumul forestier. Am mai mers vreo 20 de minute și a început ploaia.
Era cu picături mari, specifică verii. Copiii încă dormeau, dar s-au trezit rapid și erau bine dispuși spre norocul nostru. Ne-am refugiat repede sub primul brad întâlnit în cale, ne-am ghemuit toți 4 acolo, ne-am luat gecile de ploaie pe noi, Răzvi a fixat izolirul pe crengile de deasupra noastră și ne uitam cum plouă.
A turnat din cer cu apă, apoi cu grindină spre deliciul copiilor care încercau să prindă gheața. Apoi ploaia a fost atât de abundentă încât a început să curgă ca la streașină. Pentru copii a fost foarte distractiv să-și bage mâinile la “scurgerea” respectivă a izolirului, dar apa le pătrundea prin geacă spre coate și uite așa au ajuns ei uzi. A fulgerat și a tunat puternic de câteva ori. A fost o provocare să-i ținem pe amândoi pe o suprafață așa mică mai bine de 1h până s-a liniștit ploaia.
La final, evaluând cât de uzi suntem, s-a dovedit că Ioan era cel mai afectat, fiind și cel care s-a mișcat cel mai mult și implicit cel pe care a cazut ploaia. Uitându-mă la rucsac, mi-am dat seama că nu am tras protecția de ploaie peste el și astfel toate hainele de schimb ale copiilor erau ude. Maria era cât de cât ok, doar un pic udă pe pantaloni, dar Ioan trebuia schimbat de la piele.
Am improvizat cu tricoul lui Razvan pentru partea de sus și pe picioare i-am dat mânecile de la o bluză, apoi geaca lui de ploaie și după ce l-am așezat pe bicicletă l-am învelit bine cu geaca mea de ploaie. Speram să nu-i fie frig, deși era gheață la mâini și la picioare. Pe Maria am acoperit-o bine cu geaca lui Răzvi și am pornit la vale. Vremea era suspectă, părea că mai urmează o ploaie.
Mergând spre Cheile Buții, a ieșit soarele, era cald, ne uscam. Ne-am mai oprit, am povestit, Ioan a adormit pe bicicletă din nou, Maria și-a făcut un buchet de flori, a cântat, dar când am auzit tunetele desupra noastră am grăbit pasul.
Când am ajuns noi, picura. Ne-am bucurat că nu ne-a mai prins încă o tură de ploaie.
Ne-am schimbat de hainele ude, le-am pus la uscat agățându-le de tot ce se putea. Ioan nu mai avea pantaloni lungi uscați, am avut la mine 2 perechi pe care ploaia i-a udat. Era necesar să se usuce măcar una din ele pentru a-l putea îmbrăca, dar i-am găsit pantalonii scurți de baie și cu ajutorul lor a trecut seara.
Ziua 2
Pentru a doua zi ne-am gândit să mergem la cabana Buta, să ajungem acolo, poate să urcăm în șaua Plaiul Mic, să admirăm peisajul, să le povestim celor mici pe unde am alergat noi. Dar nu a fost să fie, ploaia ne-a întors din drum după 30 de minute.
Apucasem să urcăm o parte din drumul forestier când tunetele și stropii mari ne-au determinat să revenim la Cheile Buții. Ne-am schimbat, ne-am echipat de drum și am intrat să le dăm copiilor de mâncare. Atunci a început o ploaie torențială și ne-am felicitat că nu am continuat, deși eram un pic mai bine echipați ca ziua anterioară.
Am plecat spre Petroșani cu gândul de a intra la Peștera Bolii, dar când am ajuns acolo copiii dormeau și nu am vrut să-i trezim. Ne-am continuat drumul spre Hațeg și am mai făcut un popas la Mănăstirea Prislop.
Când am plecat de acolo, drumul pe care noi trecusem cu 1h înainte era plin de apă, curgeau râuri de pe dealuri. Apoi când am ajuns în Hațeg nu ne-a venit să credem: drumuri blocate de pomi rupți, acoperișuri sparte de crengi rupte, șiroaie de apă prin curțile oameni, oameni cu mături, lopeți peste tot încercând să-și salveze gospodăriile. Nu-mi venea să cred că la 10km unde eram noi au fost câțiva stropi și aici era prăpăd. Ulterior am înțeles ce vijelie serioasă a fost.
Ne-am continuat drumul spre casă prin ploaie, prin tunete, dar la Lugoj era cald, uscat.
A fost o ieșire foarte faină și ne dorim să revenim să ducem tura la capăt. În august sperăm să prindem vreme mai bună și să ajungem la destinația dorită.
