În ultima perioadă, Maria și Ioan se joacă din ce în ce mai mult unul în preajma celuilalt, dar și împreună. Uneori Maria inițiază jocul, alteori Ioan o provoacă pe ea. Nu durează mult, poate vreo 10 minute. Aproape de fiecare dată se finalizează cu unul care e supărat. Ioan îi strică Mariei construcția, Ioan vrea mașina pe care Maria nu i-o dă, se împiedică unul de altul, aleargă și se lovesc, Ioan vine la mine și mă ia de mână să-i dau și lui jucăria de la ea.
Cel mai mult îmi place să-i observ în jocul lor, să-i văd cum își negociază jucăriile, să le studiez mimicile fețelor drăgălașe când nu le iese așa cum vor, să le văd dinții perfecți când râd cu gura până la urechi, să mă uit la ochișorii lor în care parcă văd cum se învârt rotițele minții lor, sunt atât de expresivi și drăgălași amândoi!
Ei, dar cel mai tare joc între ei, cu cele mai intense trăiri sunt cele în care construiesc/construim cu piese de lego sau cu lemne.
Maria este foarte ancorată în jocul acesta, e absorbită complet, pare că nu vede și nu aude. Știe foarte clar cum vrea să arate. Mă cheamă să mă joc cu ea, dar îmi zice că nu pun bine piesele, că ea nu le vroia acolo. Le mută în poziția dorită. În tot timpul acesta, Ioan studiază. Pare a se întinde spre o piesă, dar Maria își ridică privirea la el și cedează. Apoi când ea se răsucește un pic, haț înșfacă piesa și pare că fuge mulțumit. Se aude o voce: “Dundule (adică Ioan), ți-am zis să nu iei!”
El studiază mai departe care e următoarea piesă potrivită și ea continuă să pună piesă cu piesă și să-și înalțe turnurile. Când e aproape gata, intervine el. Vine pâș-pâș, nici nu-l simți, se așează lângă ea, se uită….Se aude din nou vocea: “Dundule, să nu-mi strici, că eu am muncit să fac aici turnul ăsta!” El zâmbește și își vede de strategia lui.
La cea mai mică șansă de intervenție, pac…pune mâna și dărâmă. Râde mulțumit și fuge cu piesele. Ea se întristează, uneori plânge, alteori se duce după el și-i smulge piesele din mână, în alte momente doar spune că ea a muncit să-l facă, dar construiește altul.
Cam așa e acum între frații Arsene, jocul preferat, dărâmat, supărat și apoi, de la capăt!
3 Comments
Stefania
E relaxant sa iti citesc postarile, Andreea 🙂 Pe de alta parte mai si invat una-alta, pentru cand o sa ma fericeasca soarta cu un sufletel mic si drag…parca nu mai pare totul asa greu de navigat si complicat. Felicitari pentru blog si pentru toate proiectele in care esti implicata.
Andreea
Multumesc Stefania! Un copil e o binecuvantare si ne schimba viata in cel mai frumos mod posibil!
Mariana
La noi fiind 6 ani jumate între frați deja e altfel. Bubu (cel mare) are grija ca lui Paul sa nu-i lipsească nimic, ii da la îndemână toate jucăriile, nu contează a cui sunt,le da pe toate.Ii face laptele praf,ii da sa si beie cu biberonul, ii da pe desene sau pe muzica la televizor dar cel mai mult ii place să-l facă sa rada cu lacrimi. E cea mai buna bona pe care puteam s-o am, iar tot ce face ,face pentru ca vrea si pentru ca tine mult la frățiorul lui.