Iubirea are picioare lungi

Acest articol a apărut și în Revista Happy Business luna decembrie.

Îl puteți citi aici: Revista Happy Business

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Unul dintre cele mai frumoase videoclipuri văzute în ultima lună este aceea a unui cuplu care sunt împreună de 56 de ani, Kim și Bob. Ei au fost chemați într-un platou și fiecare a avut de dat un interviu despre viața lor în doi și despre celălalt partenerul. Erau întrebați despre relația lor și despre cum ar descrie ce simte pentru celălalt fără să folosească cuvântul ”iubire”. Ulterior, au urmărit materialul împreună.

Cu acele emoții specifice oamenilor care se iubesc, cu lacrimi în ochi și stângăcie venită din semnificația momentului, ei au spus că dincolo de iubire este: când cei doi devin unul; el este parte din mine, nu mă pot imagina fără el, e înfricoșător; este totul; știu că mă iubește, pot să văd asta în modul în care vorbim și relaționăm unul cu celălalt; mă văd pe mine în ochii lui. Când totul dispare, când conversațiile se termină, când toată agitația și muzica de fundal se duce, mai este totuși ceva, conectarea dintre noi.

Iubirea poate fi descrisă în multe feluri și într-o formă atât de simplă și complexă în același timp au făcut-o cei doi parteneri, după o lungă viață împreună.

Din punct de vedere științific, iubirea a fost tradusă de John Bowlby, părintele teoriei atașamentului. În anii 80, el spunea că ”Din leagăn și până în mormânt ființele umane sunt programate să caute contact social, proximitate fizică, emoțională.”

Să tânjim după conexiunea reală cu persoanele importante din viața noastră este pe primul loc în ierarhia nevoilor umane. De la bebelușul care are nevoie de alinare, la adultul care înfruntă viața cu provocările ei.

Oamenii sunt mai conștienți de această nevoie înnăscută în special în momente de dificultate, de pericol, de durere, nesiguranță. În relații, vulnerabilitatea împărătășită crează legături, tocmai pentru că aduce în prim-plan nevoia de atașament pentru conexiune și confort și încurajează astfel eforturile de comunicare cu ceilalți.

Când a apărut neurobiologia și RMN-ul, teoria lui Bowlby a fost confirmată cu probe clare: Iubirea ne schimbă chimia creierului.

Conexiunea fizică, emoțională cu cel apropiat nouă calmează sistemul nervos.

Răspunsul celorlalte persoane crează siguranța că cineva este acolo și mă protejează, mă susține, nu sunt singură. Iar asta face să se regleze sistemul nervos în scopul de a fi mai puțin sensibil la amenințări.

Conexiunile emoționale sunt un semn al sănătății mintale. Izolarea emoțională este cea care ne crează probleme. Ideea că putem înfrunta totul de unii singuri este contrar naturii noastre. Avem nevoie de legături pentru a putea supraviețui.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, s-a constatat că în lagărele de concetrare unitatea de supraviețuire era perechea, nu individul.

Neurobiologia vine să ne confirme ceea ce știam deja: conexiunea umană plină de iubire este mai puternică decât mecanismul nostru de bază pentru supraviețure, frica. Știm deja că sprijinul emoțional scade tensiunea arterială și întărește sistemul imunitar, scade riscul de anxietate, depresie, ne face mai rezistenți la traume.

Avem multe alte motive să vedem iubirea ca pe un catalizator pentru sănătatea noastră fizică și emoțională.

Să ne dăm voie să iubim și să fim iubiți!

Și să ne reamintim să și împărtășim asta cu cei dragi nouă, dincolo de gesturi. Avem nevoie să și auzim cât de mult contăm unul pentru celălalt. Exact așa cum ziceau la început Kim și Bob: Când totul dispare, când conversațiile se termină, când toată agitația și muzica de fundal se duce, mai este totuși ceva, iubirea și conectarea dintre noi.

Aici sunt cei doi protagoniști: