Familie

Un Paști cu bucurie și credință, va fi bine!

Pentru mine sărbătorile reprezintă un prilej de a se aduna familia la un loc. Cele mai frumoase momente sunt impreuna, cand ne împărtășim gânduri, planuri, cand ne bucurăm unii de alții. Înaintând in viața, încep sa dispară oamenii dragi, se duc spre o lume mai buna sau îsi stabilesc alte priorități si nu mai sunt alături. De aceea e important sa ne bucurăm de fiecare clipa, fiecare sărbătoare, fiecare an asa cum e. Următorul s-ar putea sa fie diferit, nu putem defini acest cuvânt “diferit”, poate mai bine, poate vom fi mai mulți sau mai putini.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Asta scriam într-un alt articol în 2016. Nici nu știam atunci că vor urma zilele acestea în izolare. Este primul Paști în care nu suntem laolaltă, primul an în care fiecare petrece la casa lui. Părinții mei sunt la 350km distanță de noi și în fiecare an eram împreună, la ei.

Anul acesta suntem altfel împreună. Vopsim ouăle în sincron prin videocall, facem pască și meniul zilelor așa cum ne permite internetul. Se întrerupe conexiunea și o luăm de la capăt. Nu ne mai auzim, mai repetăm. Cât lapte? Cum ziceai să fac să lucească ouăle? Diferit modul acesta de a fi împreună! Diferit de ceea ce ne proiectasem, diferit de anii trecuți, însă bun și așa.

Amintiri de Pasti din copilarie

Duminică are loc sărbătoarea pascala si asta ma duce cu gândul la anii din copilărie, mai exact pe la vreo 10-12 ani.
Eram in fata blocului o gasca faina de copii, ne jucam cu mingea, ne jucam țiglele, baseball, elastic, țara-țara vrem ostași, ascunselea….de toate. Eram aceeași mai mereu, fete si băieți la un loc, apropiați de vârsta.

Mi-l amintesc pe Alex, care descoperise muzica si avea combină (importantă achiziție la acea vreme). Cand dădea drumul la muzica răsuna tot blocul, dar asa se făceau dedicațiile si primele semnale către fete.
Ei, când venea săptămana mare, era ca un ritual între noi. Alex nu mai punea muzica si seara de seara mergeam cu toții la denii. Peste zi alergam, ne prăfuiam, ne înverzeam pantalonii in genunchi, dar seara ne schimbam in haine “serioase” si înainte de ora 19 aveam întâlnire pentru mers la biserica.

Eram mulți, vreo 10 copii. Ne duceam direct in partea din fata a bisericii, stăteam cuminți, ascultam. Alteori mai chicoteam, ne dădeam coate, ne mai aminteam sa ne povestim una-alta. Doamnele in vârsta ( atunci le ziceam babe) imediat se sesizau si ne apostrofau, dar nimic nu ne-a dat înapoi de a veni seara de seara, an de an.

Imi amintesc joia mare, la cele 12 Evanghelii, cum ne înghesuiam toti la picioarele părintelui de fiecare data cand citea. In primul an in care am fost, pentru noi, totul era o joaca. La un moment dat, din cele 12 Evanghelii, băieții au desfăcut șireturile părintelui in timp ce acesta citea. Dar parintele Radu nu ne-a zis nimic niciodată, chiar dacă uneori ne mai hlizeam. Cred ca asta ne-a făcut sa ne simțim acceptați si sa revenim in fiecare an. De fapt, așa a și început descoperirea tainei sărbătorii pascale din biserică.

Vinerea mare era iarăși un moment special, se cânta Prohodul Domnului. Ne luasem cărți, făcusem xerox-uri cu cântarea, eram si noi acolo si cântam. Băieții cu vocile lor in transformare adolescentina si noi fetele cu glas jos pana prindeam curaj. Înconjurarea bisericii si menținerea lumânării aprinse erau iarăși momente frumoase. Trecerea pe sub mormântul din biserică, un ritual pe care îl cunoșteam și care ne aduna laolaltă după o zi întreagă de joacă afară.

Seara de Înviere ne găsea la biserica, tot in fata, sa auzim bine. Imi amintesc ca la un moment dat ne dureau picioarele si unul din grupul nostru prinsese loc in strana. Făceam cu rândul si stăteam câte doi, unul in brațele celuilalt. Ei, cand au remarcat doamnele mai in vârsta ca stam fete in brațele băieților, mai ca ne-au luat la suturi. Dar noi știam de fapt care e motivul pentru care stam asa.

Luam Paștele la finalul slujbei si plecam acasă unde la mijlocul nopții ciocneam oua cu părinții, gustam câteva bucate pregătite si ne puneam la somn.

A doua zi dimineata, aveam ieșire afara. Fiecare venea cu cel mai tare ou pe care-l avea si îmbrăcat in haine noi. Asa era tradiția, ca de Paști sa luam haine noi. Ciocneam oua, ne admiram ținutele si apoi înapoi la joaca, la alergat pe dealurile Sughinei, la bătut mingea, la aranjarea terenului de baseball.

Cred ca sarbatoarea aceasta se simte cu adevarat in relatie cu credința si cu biserica, atunci e cu adevarat frumoasa!

Iar anul acesta, putem aduce un strop din atmosfera din biserică în casele noastre. Credința și rugăciunea trece dincolo de pereți, dincolo de sutele de km care ne despart de cei dragi. Să ne întâlnim acolo, la Înviere, în cântare, cu lumina aprinsă pe masă.

Iar Învierea Domnului să ne fie speranță, o să fie bine!

Un Paști fericit tuturor!

Cu drag,

Andreea

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:

Facebook:Blog – Andreea Arsene

Instagram: AndreeaArsene.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.