Eram cu toată familia la o terasă. În jur era multă iarbă verde și un loc de joacă amenajat pentru copii, cu leagăne și balansoare din cele vechi (de pe vremea noastră 🙂 ). Puțin mai în spate, se afla un spațiu împrejmuit unde erau găini, rațe, păuni. Evident, acela a fost locul de atracție pentru copii.
Stând noi acolo, au venit la un moment dat 2 oameni, bărbat și femeie, mamă și fiu. Aflându-se atât de aproape de noi, auzeam (fără să vreau) ce discutau. Era despre moștenire, despre terenuri și case. O certa pentru că îi lăsase altcuiva terenul. L-ar fi vrut el.
Îi vorbea răstit, cu degetul ridicat, la atac. Mama lăsa capul în jos și încerca să se scuze, să explice. Nu reușea, nu avea acces la propria părere. Ulterior s-au reîntors la masă unde erau și alte neamuri prezente.
Scena aceasta o revăd de multe ori, în multe familii. Face parte din acel background: nu vorbim despre asta, dar ne preocupă. Moșternirea materială are mare preț. Cântărește mult în unele situații. De cele mai multe ori, din felul cum se împarte moștenirea materială, oamenii înțeleg câtă iubire a fost / este.
Și uite așa apare o răsucire nesănătoasă a nevoilor noastre: mă iubești, deci îmi arăți prin dovezi materiale.
Dar cum ar fi oare să ne preocupe la fel de mult, cu atâta patos și moștenirea emoțională?
Cum ar fi să stăm la aceeași masă cu proprii părinți și să discutăm despre viața noastră împreună? Să aducem în discuție amintirile din copilărie, atât cele bune, cât și cele care dor?
Cum ar fi să facem un proces terapeutic propriu prin care să înțelegem cum moștenirea emoțională își pune amprenta (inconștient de cele mai multe ori) asupra prezentului nostru?
“Fiecare, la rândul lui,în generația lui, are șansa de a-și construi viața…“
(Anne Ancelin Schutzenberger)
Cum ar fi să alegem să ne cunoaștem mai bine prin legătura cu rădăcinile noastre? Să ne întoarcem în locurile natale, să ne ancorăm precum vasul în port și să ne (re)descoperim ramurile interioare din cae ne tragem?
Cum ar fi să facem pace în sufletele noastre cu proprii părinți, dând o semnificație și un sens istorie noastre de viață?
Știu, nu este un demers ușor. De cele mai multe ori, oamenii aleg să facă asta când durerea interioară devine prea greu de dus. Abia atunci apelează la psihoterapie.
Alteori, oamenii refuză categoric să se uite la propria poveste de viață. Închid totul într-un sertar și au senzația că e ok, e bine așa. Realitatea este că trecutul este prezent și viitor. Ciudat, nu?!
Ei bine, noi ducem legăturile create în copilărie mai departe, ducem experiențele de viață din casa părinților noștri. O facem inconștient.
“Psihogenealogia înseamnă să-ți asumi trecutul, dar și să culegi nectarul din grădina familiei ca să-ți faci din el miere.”
(Anne Ancelin Schutzenberger – Psihogenealogia)
Modul în care s-a răspuns nevoilor noastre emoționale în copilărie ne-a determinat să adoptăm o anumită strategie de atașament. Acea strategie va deveni modul nostru de relaționare în cuplu.
Astfel, acolo unde nevoile erau auzite și îndeplinite, vom prelua strategia de a dezvolta o relație securizantă cu partenerul de viață.
În familiile în care nevoile erau transmise, însă nu era nimeni să le îndeplinească, vom învăța strategii de adaptare pentru a face față situației. De cele mai multe ori, vom evita să le mai împărtășim, urmând ca rezultat să nu le semnalăm.
Iar cei doi parteneri duc mai departe istoria către copiii lor…
Și atunci, cum să nu ne luptăm mai mult pentru moștenirea emoțională? CUM să nu ne dorim să înțelegem în profunzime cum ne influențează modul în care am fost crescuți?
Vă invit la reflecție și la pace interioară venită din sensul acordat istoriei personale.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:
Facebook:Blog – Andreea Arsene
Instagram: AndreeaArsene.ro
Sursa foto: Unsplash
