Familie

Când părinții nu se mai înțeleg unul cu altul, copiii devin câmpul lor de bătălie

Îmi place să cred că familia este un univers al siguranței, al încrederii, al iubirii. Însă, realitatea din cabinet îmi arată câte dificultăți sunt, de fapt, în familiile din jurul nostru și câtă durere se poate aduna acolo unde ar trebui să fie speranță și unitate.

Dincolo de cabinet, îmi aduc aminte foarte bine de certurile vecinilor din copilărie. Pe scara noastră erau frecvente bătăile mamelor atunci când soții se îmbătau. Fugeau de acasă cu copiii după ele, erau lovite și a doua zi vinete la ochi. Copiii erau speriați numai când își vedeau tatăl la colț de stradă mergând pe 3 cărări din cauza alcoolului. Am trăit ca martor la tot acest calvar al copiilor și știu că seara mă așezam în pat și mă bucuram că la noi e liniște. Uneori, însă, în liniștea casei noastre răsunau vocile disperate ale copiilor sau femeilor.

Copilul ajunge în familie din dragoste, din dorința de a fi împliniți și fericiți. Însă relația dintre cei doi parteneri ajunge uneori să fie dată pe emoțiile și pe terenul fertil al dezvoltării copilului.

Uneori, noi adulții, avem mari dificultăți in a ne rezolva problemele, mai ales când este vorba despre o persoana semnificativă, așa cum este partenerul de viața. Ne este greu sa spunem ce ne doare, fără sa-l atacam pe celălat: “Dacă tu îți luai hainele de acolo, eu nu ma mai enervam.”

Plasăm in responsabilitatea celuilalt trăirile noastre emoționale, fără sa căutam sa înțelegem care este si contribuția personală la tot ce s-a întâmplat.

“Dacă el s-ar schimba, am fi fericiți împreuna.”

Certurile dintre cei doi pot escalada atât de mult, încât copilul ajunge sa fie mediatorul lor: “hai, va rog, nu va mai certați. Promit sa fiu cuminte.” Uite ce a zis maică-ta, uite ce a zis tac-tu.”

Copilul ajunge sa-și asume el ceea ce adultii nu pot face. Preia asupra lui rolul de a-i face pe ei fericiți, deși nu e treaba lui asta.

Copilul caută sa lege punți: “mami, nu-l luam și pe tati cu noi la înghețata?”, deși din nou, nu e treaba lui.

Copilul devine scanner pentru părinții lui. Știe după cum merge tatăl dacă a baut sau dacă e nervos. Aude cum își lasă mama geanta jos și înțelege starea ei de spirit. Știe dinainte dacă va urma un scandal in funcție de cum ii vede pe cei doi.

Copilul își pune mâinile la urechi, sa nu mai audă vacarmul dintre cei doi. Se închide tot mai mult în el. 

Copilul caută sa dea un sens și sa înțeleagă tot ce vede și aude, așa cum poate el la vârsta lui. Deseori, copiii se poziționează in rolul de salvatori ai relației părinților, iar dacă eșuează și cei doi se despart, el se simte responsabil pentru asta. “Dacă as fi făcut mai mult, mai bine…”

Părinții, adultii responsabili din viața unui copil, își duc bătălia și orgoliile pe spinarea copilului:

“Ma-ta nu te lasă, uite eu te las. Ia de-aici”

“ Mai du-te și la tac-tu și cere-i și lui.”

“ Semeni catâr ca taica-tu”

“ Mai bine îl lăsam sa te calce-n picioare”

“Îți dau eu ție bătaie, pana s-o întoarce mumă-ta”

Copiii încasează toate gloanțele invizibile pe care și le transmit cei doi adulti (i)responsabili. Și ba mai mult, preiau gloanțele și caută să le devieze în altă parte pentru a evita să fie rănit celălalt părinte.

Copiii aceștia ajung sa-și pună un lacăt interior, sa acumuleze greutăți imposibil de dus pentru un copil, însă pe care reușesc sa le poarte pe umeri mult timp.

Copiii aceștia au o suferința interioara, o nefericire dincolo de tot ce este in exterior. Sufletul lor, matca lor interioara despre viața, este fragmentata pentru că cei care ar fi trebuit sa o construiasca au aruncat cu pietre.

Încrederea acestor copii in oameni, in viitor, este egală cu 0, ajung sa spună ca le este indiferent dacă trăiesc sau mor. 

Adultii (in)capabili și (in)conștienți habar nu au de impactul pe care-l lasă asupra acestor ființe firave pe interior. 

E ca și cum intr-un câmp roditor, pe un pământ fertil și numai bun de lucrat, se arunca bolovani, pietre, crengi rupte, moloz. Și apoi au pretenția de a scoate tot ce-i mai bun. De unde?

Așa cum zicea formatoarea noastra la Institutul de Psihoterapie: ar trebui sa existe o închisoare pentru părinți.

Habar nu aveți câte fracturi sădiți in acești copii pentru că voi nu va puteți rezolva problemele!

Ce e de făcut?

1. Dacă ești un părinte într-o situație de dificultate cu partenerul de viață, îți recomand să cauți o soluție în exterior. Nu sta așa căutându-ți motive: pentru binele copilului, pentru că așa este el, pentru că poate se face bine, pentru că la noi nu este chiar atât de rău ca la X, Y, Z.

2. Mergi la un mediator, la un psiholog, psihoterapeut, preot, caută orice soluție consideri că este aplicabilă pentru tine.

3. Fii egoist și gândește-te la binele tău! Dacă tu îți vei regăsi liniștea interioară, șansele ca și copilul tău să o regăsească vor fi mari.

Familia nu este despre bătaie, frică, amăgire, nefericire, tristețe. Familie nu este despre a te face tu mai puternic (ă) în avalanșa de gloanțe fizice și emoționale. Familia nu este despre a avea copilul un tată și o mamă.

Familia este mult mai mult!

Familia este locul cel mai prețios din lume!

Iar dacă pentru tine simți că nu este așa, atunci caută să fie, acolo sau în altă parte.

Text: Andreea Arsene

Psihoterapeut de Familie

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:

Facebook: Blog – Andreea Arsene

InstagramAndreeaArsene.ro

 

Sursa foto: Blanch Romance

One Comment

  • Cristina Mihaela Toma

    Daca fiecare dintre noi am incerca sa ne rezolvam propriile conflicte, temeri interioare sau dificultati in relatiile cu cei apropiati/partenerul, eu cred ca am putea construi o lume mai buna si un cadru ideal de crestere a viitoarelor generatii. Dar este mult de lucru, trebuie in primul rand constientizare si vointa de a schimba ceva in bine acolo unde e nevoie.

Leave a Reply to Cristina Mihaela Toma Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *