Vineri a fost ziua Alexandrei, a împlinit 1 an. Nici nu-mi vine să cred cum a trecut timpul, dar în același timp cât de clare am unele momente în gând.
Îmi amintesc foarte bine tumultul interior din zilele premergătoare nașterii, cu dificultățile de a lua decizia altfel decât estimasem, cu temerile pentru bebeluș și pentru mine.
Știu clipa aceea când am ținut-o în brațe prima dată, când am alăptat-o, când o miroseam să-i simt prospețimea.
Știu acel moment de euforie maximă la gândul că sunt mamă de 3 copii. Știu și acel moment în care hormonii și nopțile nedormite m-au acaparat și mă întrebam cum o să le pot duce pe toate.
Știu clipele grele în care îmi doream să fie mai mare, să trecem peste perioada de început cu noptea transformată în zi, dar mai știu si momentele acelea tandre și delicate, specifice unui bebeluș.
Știu cum au reacționat frații când au văzut-o prima dată. Știu cum se uitau la ea când am ajuns acasă. Știu cum o sufocă cu toată dragostea lor.
Știu sperietura trăită la prima căzătură din pat, mi-a stat sufletul pe loc. Dar nu m-am învățat minte, așa că mi-o reamintesc și mai bine pe a doua, care s-a lăsat cu un cucui fix pe frunte.
Mă uit la omulețul mic din fața mea și o văd că înțelege tot ce-i spun. Nu-mi poate răspunde înapoi verbal, dar o știu și o simt.
Văd cum face primii pași, o văd cum studiază obiectele, cum explorează totul în jur.
O văd cum se uită la frații ei și cât de confidentă se simte în preajma lor.
O văd cu câtă plăcere merge să le dărâme construcțiile și ce contrariată este când ei se supără pe ea.
O văd cum mă caută și mă minunez de încrederea pe care mi-o poate acorda această fetiță. Încă mă minunez cum brațele mele pot face minuni de liniștire și confort, cum brațele mele o susțin în explorarea lumii din jur și cum devine din ce în ce mai autonomă în mișcare.
O văd cum zâmbește cu dinții ei perfecți și mă face să mă topesc de iubire.
Îi văd mânuțele grăsune pe care le-aș pupa toată ziua.
O văd cum se uită la frații ei când se luptă și nu pot să nu-mi imaginez cum va fi peste câțiva ani. Ce tabere se vor face? Cine cu cine va ține?
Mi-ar plăcea să stea un pic timpul în loc. Etapa în care sunt toți 3 acum mi se pare foarte faină. Sunt în acel univers frumos al copilăriei, în care totul se poate, în care ziua este un joc continuu despre orice. Vreau să profit de fiecare copil în parte, cât mai mult.
A fost un an frumos, primul nostru an în 5! A fost și un an greu, intens, cu multe emoții, schimbări pe toate planurile. A fost un an în care am învățat multe, pentru că orice schimbare aduce cu sine mai multe nuanțe.
De fapt, fiecare zi este o schimbare, nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Nicio activitate nu este la fel, chiar dacă e repetitivă. Învăț în fiecare zi de la copiii mei să fiu mai bună, cu mine și cu ei.
Și învăt că relația dintre frați este o resursă incredibil de valoroasă dacă o fructificăm noi, ca părinți. Așa că, sunt acolo să creez punți și legături, deși cred că ele deja sunt create.
Pentru familiile cu mai mulți copii, recomand cartea Laurei Markham. Mie îmi este un bun ghid pentru a avea grijă de fiecare dintre cei 3.
Îți mulțumesc că citești articolele mele! Te invit alături de mine și pe celelalte platforme online:
Facebook:Blog – Andreea Arsene
Instagram: AndreeaArsene.ro
