Sunt la al treilea copil, iar câteodată simt ca as fi la primul. Parca am uitat unele aspecte de la ceilalți. Cum ar fi si asta: orice as face, bebelușa aceasta dulce numai la mine vrea.
Ma joc cu ea pe covor, îi zic ca merg pana la baie. Ma ridic uitându-ma cu privirea după ea. Merg cu spatele sa putem avea contact vizual. Intru la baie, las usa deschisă, păstrez contactul vizual. Deja a pornit spre mine. E clar, mergem la baie in echipa (de minim 2).
Suntem acasă toti, inclusiv părinții mei. O ia mama de mâna, se joaca, se plimba cu ea. Eu ma bucur de cafeaua calda în scaunul meu de relaxare. Trece pe lângă mine după o minge si parca brusc își amintește. “Daca tot te-am văzut aici, nu mai bine ramân eu cu tine?!”
Ne așezăm la masa toti 5. Ii dau ei sa mănânce in timp ce toată lumea se hrănește din farfuriile proprii. După ce dă semnale ca e sătulă, ma apuc si eu sa mănânc. Ii dau ei jucării sau ceva de ronțăit in scăunel, sperând ca sta liniștita sa apuc sa-mi mănânc ciorba. Dar neeeh, vrea sa guste fix din farfuria mea. O iau, îi dau o lingurița, crezând ca e sătulă, așa părea mai devreme. Nici vorba! Mai mănâncă încă pe cât apucasem sa-i dau când ea stătea in scăunel; pe principiul, e mai bun de la tine din farfurie.
Ziceam la început ca parca am uitat etapa asta de lipiceală cu superglue a bebelușului. Nu îmi mai amintesc foarte bine de la ceilalți, noroc cu pozele care leagă niște momente în mintea mea si parca parca se întrevede același tipar.
Stiu ca trece! Dovada e amnezia mea legat de asta. Stiu ca e greu, stiu ca e frumos, stiu ca e o etapa normala, dar zău ca as vrea sa fac unele lucruri singura 🙂
La voi cum e?
