Iarna a lovit din greu Lugojul, orașul care mi-a devenit acasă in ultimii ani. 2 zile a nins continuu si s-a depus un strat considerabil de zăpada. Unele estimări sunt de 50cm, altele mai mult.
Ne-am bucurat ca ninge, este sezonul iernii si e frumos cand totul e alb.
Dar neaua aceasta a venit la pachet cu multe dificultăți si neajunsuri pe care in viața de zi cu zi nu le avem (mulți dintre noi).
Am constatat cu totii străzile blocate de nămeți, trotuarele necurățate, mașinile de la deszăpezire care nu fac față volumului de munca (cauze diverse, nu intru in detalii).
Ceea ce ne doare însă cel mai tare este ca nu avem curent electric, nici la uzinele de apa, nici in locuințele proprii si nici pe străzi. Fără curent, nu avem apa in case si nici caldura (cei cu centrale).
Trăim la lumina lumânării, la caldura aragazului si a plapumii groase.
Întorcându-ma in timp (vreo 20-25 de ani in urma) îmi amintesc de vremurile astea. Caldura venea de la centrală cartierului si …. nu venea tot timpul, caloriferele nu se încălzeam mereu la etajul 4. Apa calda era cu program, doar sambata. Si nici asta nu avea presiune sa ne putem spăla in tihna.
Improvizam deseori încălzind apa pe aragaz sa facem o “baie la lighean”. Aveam încălzitoare sa ne mai domolim frigul si plăpumi făcute de bunica sa ne țină de cald.
Câteodată ma gândesc ca nu ne mai dam seama cât de bine ne este acum.
Cred ca dificultățile întâmpinate zilele acestea vin sa ne reamintească un pic si despre lucrurile mărunte din viața noastră pe care nu le mai vedem, dar cand ne lipsesc trezesc in noi multă frustrare si nemulțumire.
Pe mine, personal, experiența aceasta ma întoarce cu gândul la strămoși, la vremea bunicilor si străbunicilor, la rădăcinile neamului.
Lumânarea pusă pe masa pentru a lumina casa ne aduce laolaltă pe toti, ne pune unii in fata celorlalți pentru povesti si deschideri ale sufletului.
Liniștea căminului fără sunete de fundal ne trimite sa ne ascultam sufletul.
Lipsa căldurii din casa ne aduce aproape fizic unii de ceilalți.
Telefonul rămas fără baterie si lipsa televizorului ne provoacă sa ne privim in ochi si sa comunicam unii cu ceilalți, ceea ce câteodată uitam sa facem in zilele “normale”.
Stiu, nu e plăcut sa ne lipsească electricitatea, dar ca in orice situație avem 2 monede: fie privim partea rea si negativă, fie încercam sa căutam si sa găsim un pic de speranța in ceea ce ne este dat.
La final, recunoștință pentru fiecare raza de lumina, strop de apa calda si boare de caldura primită!
Si mai adaug ceva: cred ca realizam cu totii care este focusul echipei de management a României (Guvernul nostru). Mii de oameni stau in bezna si lor le arde de amnistie, grațiere, conferințe de presa.
Lucrurile sunt pe dos, din păcate, insa in noi sta puterea de a schimba viitorul!
