o-viata-primita-la-3ani
Conferinte / Campanii

#2 Diana Vijulie – Cea mai importantă lecție de când am devenit părinte

Acest articol face parte din campania “Tu ce lecție importantă ai învățat de la copiii tăi odată ce ai devenit părinte?”.  Copiii sunt sculptorii noștri, vin si ne oferă nenumărate căi de a ne dezvolta si de a fi oameni mai buni. Ne pun la îndoiala credințele în metodele de educatie, ne trimit in fața cartilor, la specialiști, ne fac să descoperim resurse de care nu știam in interiorul nostru. Exact ca atunci când urcam pe un munte si simtit ca nu mai putem, de fapt mai putem un pic, si încă un pic…

Azi vreau să vă fac cunoștință cu Diana, pe care eu am descoperit-o pe când era Vanda și scria pe Gangblog. La acea vreme Diana îmi era călăuză (prin articolele ei, ea nu știe asta) în noul drum al meu de părinte de Maria. De atunci și până acum, Diana a continuat să mă inspire și să-mi transmită din asertivitatea ei, din activitățile cu copiii, din mâncărurile pe care le face, din modul cum vede anumite situații de viață.

Acum Diana este consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă și psihoterapeut. Este într-o continuă dezvoltare personală atât proprie, cât și prin ghidajul pe care îl oferă celorlalți în întâlniri, pe grupuri și pe blog.

Vă invit să o descoperiți pe Diana mai jos, dar și în casele ei virtuale Gangblog și DianaVijulie.ro

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

“Dacă mă gândesc la mine, cea de acum 10 ani, parcă nici nu-mi mai amintesc ce făceam și cum eram. Cine eram pe vremea aia, cu ce îmi ocupam timpul și mintea, dar, mai ales, sufletul. Hai că despre timp și minte îmi mai amintesc. Le ocupam cu muncă, le ocupam cu ieșiri, le ocupam cu tot felul de bucurii mici și superficiale. Nu-mi era rău nici pe vremea aia, ba chiar erau confortabile naivitatea și superficialitatea în care mă scăldam.

Între timp, m-am schimbat mult. Între timp au trecut prin mine evenimente mai profunde și mai dureroase. Între timp am fost pusă în fața morții tatălui meu și am avut nevoie să caut în mine resurse pentru a integra noul meu rol în viață, acela de fiică fără tată. Între timp m-am mutat de acasă. Între timp am devenit soție. Între timp am devenit mamă.

Și, odată cu devenirea mea de mamă (care nici pe departe nu-i încheiată și nici nu va fi vreodată), au venit cele mai mari schimbări. Când am văzut primul test de sarcină pozitiv, am rămas fără cuvinte. Sarcina nu era una programată, dar asta nu împiedica în niciun fel testul din mâna mea să arate țanțoș două liniuțe vișinii. M-am așezat pe marginea căzii și am pus testul pe marginea chiuvetei. Ce ne facem noi acum? Habar n-am să cresc un copil și nici exemplul din copilăria mea nu voiam să-l iau cu mine în devenirea mea. Ce mă fac?

Viața mea s-a simplificat enorm în momentul în care am înțeles ce profesor minunat îmi e copilul. Că, mai departe de a citi cărți despre cum se hrănește și se culcă un copil, mult mai util e să-mi aplec urechea în relația directă cu copilul și să ascult ce are să-mi spună. Copilul meu, bebeluș pe vremea aia, știa cel mai bine și când avea nevoie de ceva de la mine și cum să-mi transmită. Deci, primul lucru pe care l-am învățat de la Ema, care imediat împlinește 6 ani, a fost să intru în relația autentică împreună cu ea. Cu ea cea adevărată și nu cu o proiecție a unui copil din cărți, din filme sau cu Diana mică.

Am tot exersat asta cu ea și nu mi-a ieșit de fiecare dată. A fost un dans în care am intrat și am ieșit din relația autentică, dar un dans pe care l-am dansat din ce în ce mai bine. Pe alocuri am plecat urechea la presiunea societății referitoare la o iluzie de copil și am uitat de copilul real, în carne și oase, din fața mea. Apoi m-am uitat în ochii reali și am revenit în dansul frumos dintre noi.

Exact când începeam să mă obișnuiesc cu dansul, lumea mea s-a mai răsturnat încă o dată, pentru că a mai apărut un copil în viața noastră. La fel de real și el, la fel de profesor și el. Cu aceleași nevoi ca și ea, și cu alte nevoi decât ea. Copilul meu al treilea (al doilea copil al meu n-a mai ajuns să se nască, însă își are locul ăn familia noastră și-l va avea întotdeauna) m-a învățat mult despre flexibilitatea de care am nevoie pentru a fi real într-o relație reală cu copiii mei reali. Că ceea ce funcționează cu ea, nu funcționează cu el. Că, deși nevoile lor sunt aceleași, modul cum au nevoie ca ele să fie împlinite este diferit. Și că nu se poate să fiu mama lor în relație cu ei pe pilot automat.

Și-așa am învățat despre cum se simte atunci când ești autentic într-o relație. Despre ce intimitate vine la pachet cu autenticitatea și cu implicarea cu o persoană reală și nu cu o proiecție. Despre cum asta se simte câteodată periculos, însă, de cele mai multe ori reconfortant și sigur.

Și-am început să extind tipul de experiență. În relație cu partenerul, în relație cu prietenii. Și, cel mai important, în relație cu mine. Când am înțeles că și eu sunt o persoană reală și nu o proiecție a mamei sau a societății. Că am nevoile mele autentice și dorințele mele reale. Și emoții care sunt acolo, indiferent dacă proiecția mea perfectă poate sau nu poate să le ascundă. A ieșit dintr-un cufăr plin cu naftalină un ”eu” mic, acoperit de cârpe și măști și alte tipuri de protecții și a început să se prezinte și să vadă cum se simte în lume.

Acum sunt în dans cu acest ”eu” mic și încerc să-l scot în lume și să-l cresc. Și să-l iubesc.

Asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la copiii mei. Deși am început să scriu articolul cu gândul de a vă povesti cum copiii meu m-au învățat să mă bucur de lucrurile mici, gândurile mele au mers mai departe de atât. Copiii mei, profesorii mei… Creștem împreună.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Îi multumesc Dianei pentru timpul ei si pentru deschiderea sufletului in acest articol!

 

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *