Suntem în ultima săptămână de vacanță, așa că am zis să profităm și sa o petrecem la părinții mei la Zărnești. Copiii ai fost incantați de idee, pentru ca se întâlnesc cu copiii din vecini si fac jocuri împreuna. Booon! Ei incantați, eu incantata, speram sa ma relaxez un pic, mai ales cu privire la presiunea pe care o resimt pentru grădinița, primul an pentru Ioan.
Nu stiu ce s-a întâmplat, ce n-am facut, ce a fost in aer, in mâncare, in apa…cert este ca nu a trecut o zi (nici măcar una😬) in care unul din ei sa nu plângă. De la cele mai banale lucruri (eu am mai puțin in farfurie, celalat m-a atins pe șosete, nu am loc de tine, etc) până la căzături. Ma gandesc ca resimt tensiunea mea, poate si eu sunt mai încărcată, poate am avut așteptări, încă mai reflectez sa vad cum pot influența situația in sens cat mai bun.
Asa ca, intr-o clipa de pace, am deschis subiectul cu ei:
– Mai copii, vreau sa va zic ca mie îmi e tare greu cand voi plângeți așa tare, cand tipati unul la celălalt. As vrea sa va ajut, dar câteodată nu mai stiu cum sa fac. Ma simt stoarsă de energie cand sunt momentele astea.
– Da, mama, stiu, îmi zice Ioan.
Maria preia discuția:
– Mama, cand Ioan tipa așa tare eu cred ca are nevoie sa-l îmbrățișezi.
– Ioan, tu ce zici? Ce părere ai despre ce zice Maria?
El nu mai răspunde.
A doua zi, mergem la Selgros sa facem niște cumparaturi. Ioan găsește un ou Kinder mare, îmi spune ca il dorește. Il plimba prin magazin si il lasă uitat pe alte rafturi.
Cand ajungem la casa realizează ca el nu are oul. Ii dau alternativa de a-si lua unul mic care era chiar la casa. El nu si nu, il vrea pe cel mare. Aveam deja cumpărăturile scanate, nu mai puteam prelungi momentul. Erau alți clienți după noi si chiar voiam sa plecam. Plătim tot ce avem si ne îndreptam spre ieșire.
In acel moment, se dezlănțuie furtuna. Ioan tipa cat il țineau plămânii, s-a facut roșu la față, toti oamenii cu ochii pe noi.
Cu Alex legată de mine in sling ma uit la el preț de câteva secunde. Simt privirile tuturor, dar le ignor, totuși simt cum îmi creste tensiunea. Maria vine la mine si îmi zice:
– Mama, acum e momentul ăla. Are nevoie de îmbrățișare.
Doamne, am simtit că îmi vine sa o pup, sa o iubesc.
Il iau pe Ioan de mâna si ieșim din magazin, din nou cu toti ochii ațintiti spre noi. Ioan urla in continuare. Maria îmi spune din nou sa-l iau in brate, dar simteam ca nu pot fix atunci. Aveam nevoie sa ma calmez si eu si sa o dau pe Alex de pe mine.
Am ajuns la masina. Parca a fost cel mai lung drum posibil. Am dat-o pe Alex mamei si l-am luat pe Ioan in brate. Ne-am plimbat așa prin parcare câteva minute fără sa zic nimic. S-a liniștit si l-am simtit cum se lasa greu pe mine, fără sa-i mai fie încordat corpul.
Maria mea a avut dreptate! Stiu teoria, stiu ca ajuta, dar sa aud asta din gura unui copil de 5 ani mi se pare uimitor!
Nu e prima data cand vorbesc cu ei despre asta, nu e prima data când ei îmi dau soluții, dar cred ca e prima dată când scriu despre asta.
Va întreb pe voi, părinți cu copii, i-ați întrebat pe cei mici cum i-ar ajuta pe ei sa procedați in momentele grele? Ce răspunsuri v-au dat?
Inchei zicând doar atât: copiii sunt cu adevărat minunați! Sunt niște parteneri extraordinari in periplul nostru prin viața!
Sursa foto: Pexels
