Eu am observat că pentru echilibrul meu interior este necesar să alerg. Poate este parte din ADN-ul meu sau poate că alergarea este acea ancoră care mă conectează la momentele frumoase din copilărie. Ma duce cu gândul cand alergam mâncând pământul pentru fiecare joc cu țiglele, pentru fiecare minge de baseball, pentru fotbalul cu băieții, pentru handbal, toate au în comun alergarea si peripețiile aferente.
Și nu, nu fac performanță în alergare, sunt alți oameni care se pricep foarte bine la asta.
Eu când alerg mă simt liberă.
Plec la alergat încărcată de gânduri, de idei, de probleme care mă apasă. După care, pe măsura ce alerg, începe sa se facă lumina. Cu fiecare strop de sudoare de pe frunte, parca mai iese din tensiunea acumulata. As putea chiar sa o vizualizez cum iese din gândurile mele si se reașază. Când am terminat alergarea mă simt cu mintea limpede si mai clară decât la plecare.
Sunt atentă la cum îmi bate inima, la pașii mei, la respiratie. Sunt acolo 100%.
Când am câte o zi grea, fac tot posibilul sa ies la alergat.
Dacă ma doare capul, o alergare va reechilibra lucrurile.
Dacă ma doare sufletul, din nou ies la alergat.
As putea spune ca alergarea este pentru mine refugiul în care mă adun să o pot lua de la capăt.
Stiu că sunt multe chestiuni chimice care se întâmpla acolo, cu eliberarea endorfinelor, cu punerea în mișcare a sângelui, limfei. Tot corpul se zdruncină în sensul bun. Si asta se vede ulterior, pentru că echilibrul interior se remarca si in exterior. Starea de spirit se îmbunătățește, ochii parca sunt mai senini, fața este si ea mai clară, mai luminoasă.
Oamenii care aleargă sunt mai fericiti si arată mai bine cu totul.
Așa că m-am gândit: oare cum ar fi ca ședințele de terapie sa fie ținute in alergare? Cum ar fi ca in loc sa mergem la cabinet, sa ne luam in picioare pantofii de alergat si sa ne dam întâlnire la stadion? Cum ar fi sa înlocuim canapeaua cu izolirul pe care sa-l punem pe iarbă? Eu cred ca ar fi o experiența foarte interesantă! Cu siguranta, voi încerca asta.
Mie îmi place sa zic ca alergarea este prima forma de mișcare. Poate i-ați observat pe bebelușii care cresc, se ridica in picioare si cand pornesc….parca direct aleargă si abia apoi învață să meargă la pas😊
Cred că așa este si la noi, adultii, doar că uneori uităm să alergam pe poteca bună. Ne mai rătăcim printre crengi, ramuri, pomi. Câteodată reusim sa deslușim calea singuri, alteori e necesar sa cerem ajutor.
De aceea, poate ca e bine sa scriu din nou: cel mai important este să știm ca oricând ne poate fi cineva alături, in orice situație. Niciodată nu suntem singuri!
Iar dacă vrei sa te apuci de alergat si poate nu ai curaj, nu știi cum si cand sa ieși, hai alături de Grupul Mămicilor Alergătoare din Lugoj. Vei găsi cel puțin o alta persoana ca partener de alergat, vei găsi o comunitate de femei care au decis sa iasă din confortul casei si sa investească in ele, prin alergare.
Încearcă si tu: aleargă pentru binele tău interior!
