Zilele trecute ne pregăteam de o ieșire scurta la Dunăre. Făceam bagajele si urma sa plecam in câteva ore. Copiii știau planul, itinerariul si erau entuziasmați. La un moment dat vine Maria la noi si ne spune:
– Sa vedeți ce s-a întâmplat.
– Ia s-auzim.
– Rara si Lala (prietenele ei imaginare) au plecat la Dunăre. Si ce sa vezi? Pe drum au căzut in apa, s-au înecat si au murit.
– Păi cum s-a întâmplat, Mari?
– Erau ele cu un prieten de-a lor cu masina si el nu a fost atent si au căzut in Dunăre si nu au mai putut sa iasă.
Ce-mi spune mie ca părinte povestea asta?
Aici e vorba despre temerile ei, despre riscul de a nu cădea si noi in apa, este despre moarte. Vârsta de 5 ani este cu multe întrebări si explorări ale morții in general, ajungându-se la frica de a nu muri cei dragi (mama, tata, bunicii).
De ce au nevoie copiii de lumea asta fantastica pe care si-o crează?
Lumea fantastica e lumea lor magica. Acolo orice se poate. Dacă in viața reala cu mama si tata nu are voie sa facă ceva, atunci in lumea lor este posibil. Lumea lor este un refugiu prin care ei se ascund de norme, reguli, de durere, de supărări. Este o lume in care ei dețin controlul, in care ei conduc, ei impun regulile, ei zic ce este voie si ce nu. Ori in viața reala, lucrurile stau altfel, adultii sunt organizatorii.
Ce sa facem cand copilul este in timpul acțiunii fantastice?
Il vezi pe copil ca isi ia mașinuțele, păpușile si începe sa vorbească de unul singur. Le da nume, le ciocnește, isi face traseu, isi crează propria viața acolo. In acel moment:
- E bine sa stam deoparte, sa-i lăsam sa-si organizeze activitatea, să nu intervenim.
- Nu cerem clarificări: “ de ce x nu poate sa meargă? De ce y este rău cu x? Vai, ce urât vorbești” Facem asta abia după ce si-au încheiat activitatea sub forma: “Am observat ca te-ai jucat cu x si y. Mi-ar plăcea sa aud si eu mai multe despre ei. Vrei sa-mi spui?” Poate vrea, poate nu. E lumea copilului.
- Ascultam si urmărim de pe margine, discret. Suntem si noi intr-o activitate (ex spălam vasele, strângem haine), dar in același timp atenți si la ei. Ii ascultam cum isi vorbesc personajele intre ele, ce comportament au, dacă se simt bine împreuna, dacă se bat, etc
- Urmarim dacă de fiecare data se joaca la fel, dacă este aceeași acțiune, aceleași personaje, replici, același fir epic in poveste
Toate aduc un aport in a înțelege lumea interioară a copilului. Ei nu verbalizeaza tot ce simt, nici noi adultii nu facem asta mereu. Dar prin comportament, prin joc de rol, scot la suprafața nevoile pe care le au. Trebuie doar sa fim acolo, sa ascultam si sa dam interpretarea corecta. Si sa avem in gând mereu: copiii înțeleg mai multe decât am crede noi.
Sursa foto: Pexels
