Parenting

O noua viață primită la 3 ani

27 iulie 2018

De 27 de ani, ziua de 27 iulie este una specială în familia noastră. Nu este nicio zi de naștere, nici cununie, niciuna din acele zile bune. Este o zi în care am fost trași de mâneca și scuturați bine. Îmi amintesc foarte bine câteva pasaje din ziua respectivă, iar pe altele le-am legat între ele din poveștile celor dragi.

Era o zi caldă de vară. Ne-am adunat la bunica în apartament eu cu mama, George – verișorul meu cu mama lui și Mamaia. Mamaia avea in plan sa-si zugrăvească baia, asa ca mamele noastre si ea s-au pus pe dat jos vopseaua de pe pereți. O vreme ne-am jucat si noi acolo, dar ulterior ne-am retras într-una din camere.

Curiozitate ne-a împins sa căutam prin dulapuri si sertare. Si ce am găsit noi? Niște “bombonele”, asa cum le ziceam la vremea respectiva. Aveau culoarea roșie la exterior, erau dulci, dar dupa ce le sugeam un pic deveneau albe si amărui. Le-am desfăcut pe toate, rând pe rând, si am început sa le gustam. George le arunca dupa pat cand deveanu amărui, eu le înghițeam sa nu le mai simt gustul. Si luam repede alta pentru a avea gustul dulce in gura din nou. Mamele noastre nici nu bănuiau ce făceam noi, eram vigilenți in a ne ascunde si a nu lasa urme, deși veneau să vadă ce mai facem și noi mai ieșeam la ele.

Toate au fost bune si frumoase până spre dupa-amiaza cand au început primele simptome. Nu mai puteam sta in picioare, nu aveam forță, ma simteam moleșită, nu puteam vorbi, nu aveam coerență. Acesta a fost momentul când mama s-a îngrijorat tare. Si au urmat lungi drumuri la spitale de urgență. Nimeni nu știa ce am, ma bănuiau de probleme neurologice. Ne trimiteau de la un spital la altul, fiind contra timp pentru starea mea de sanatate. Imi amintesc perfect cum stăteam în ambulanta, în brațele mamei, cum se auzea sirena, cum se grăbea sa treacă prin traficul din Brașov. Revăd pomii, soarele si apoi noaptea. Se lăsase întuneric si devenisem tot mai mult o leguma.

Stiu cum ma țineau părinții in brate la urgente si parca văd bunătatea din doctorul care ne-a primit la Spitalul de Copii. Acolo s-a elucidat misterul, dupa ce trecusem prin alte 3 spitale si ne spuneau ca nu știu ce sa-mi facă. George povestise mamei acasă parțial din gestul nostru necugetat si eu am găsit puterea de a recunoaște ca înghițisem pastilele de inima ale bunicii.

George a fost fara simptome, el nu înghițise niciuna, toate erau dupa pat, asa ca el a putut fi cooperant, neavând nevoie de îngrijiri medicale.

Medicul a spus atunci ca putin a mai lipsit pana cand…

A urmat o săptămână de stat in perfuzii, singură în spital.  Nu aveam voie sa-i văd pe părinți, deși ei veneau zilnic si stăteau plângând pe banca spitalului. Așa era politica atunci,”e mai ușor pentru copii”. Nu, sub nicio forma nu e mai ușor așa.

Imi amintesc de un băiețel creol cu care mă jucam în camera cu jucării, avea pătuțul lângă mine. Știu ca mi-a plăcut de el, ma simteam bine vazandu-l acolo.

Imi amintesc câtă lumina era afară când am fost externată. Era un soare atât de puternic!

Aveam 3 ani cand s-a întâmplat asta, peste câteva zile împlineam 4 ani si a fost o cumpănă serioasă in viața noastră. De atunci, Sf. Pantelimon sărbătorit azi are un loc aparte, este o zi de renaștere.

Ce putem învăța de aici?

Pastilele se țin sus, cel mai sus posibil. Niciun copil nu trebuie sa aibă acces la ele. Nu va bazați pe ideea ca cei mici nu vor fi curioși, ca nu vor observa, etc. 

Copiii au nevoie de părinții lor în spital. Sentimentul de abandon resimțit este foarte dureros. Mâini străine te ating, plângi si nu e nimeni sa te aline, sa te mângâie, sa-ți spună o vorba buna.

Părinții au nevoie să fie alături de copiii lor în spital. Părinte fiind acum, nu vreau sa știu ce a fost în sufletul parinților mei care nu mă puteau strânge in brate, nu mă puteau mângâia.

Care este lecția după o cumpănă așa grea? Nu știu cum a fost pentru fiecare, dar cred ca experiența aceasta ne-a schimbat pe toti, de la mama si tata, la bunica, Mătușa…toata lumea implicată.

Să profitam de viața pe care o avem, este una singura si ne este ca un dar!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Tu unde ții medicamentele casei? Au acces copiii?

Sursa foto: Pexels

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply Marina 29 iulie 2018 at 13:10

    Offf, mă duc să ascund cutia e medicamente. Fata mea nu e curioasă în ceea ce privește pastilele, cu siropurile avem probleme, le-ar înghiți până la ultima picătură.

    • Reply Andreea 30 iulie 2018 at 15:10

      Marina, grija mare la ele. Siguranta e prioritara!

    Leave a Reply