Viața cu copii este împlinitoare și bogată de experiențe, este frumoasă și condimentată în același timp. Mie îmi place rolul acesta de mamă, dar recunosc că am momente când mă simt de-a dreptul copleșită.
Unul din aceste momente este când ei sunt bolnavi. Îi recunosc imediat după ochișori, știu dacă urmează să vină peste ei o viroză. Maria imediat reacționează și i se înfundă nasul noaptea, iar asta îi dă o stare de iritabilitate conutinuă, cu plânsete și mârâieli. Sau îmi spune că o doare capul și atunci e sigur febra instalată. Ioan se resimte cam dupa 2 zile de când începe Maria și prezintă aceleași simptome, dar la el se accentuează dificultățile respiratorii.
Sigur știți cum sunt zilele cu copiii bolnavi. Din casa aceea care e plină de sunete, de jucării, de cântece, de obiecte care zboară dintr-o parte în alta, totul este extrem de liniștit, o liniște apăsătoare. Ei stau mai mult în pat, nu vor să mănânce, sunt morocănoși, nu le convine nimic. Noaptea este întreruptă de tratamente, de coșmaruri (am observat că atunci când sunt bolnavi visează urât, doar atunci..nu știu care e legătura), de plâns. Este evident o situație anormală! Nu mai zic cât de greu le este și lor….
Este o luptă de convingere pentru a lua tratamentul, nu se pot odihni, nu pot mânca, nu au chef de joacă, nu le convine nimic, vor cu mine și doar cu mine totul. Nevoia lor de afecțiune, de siguranță, este mai mare în perioada asta.
Când ei sunt bolnavi, eu simt că efectiv mă rup în două. Stomacul mi se strânge, respirația e superficială și dacă aș avea o baghetă magică aș face orice numai să depășim cât mai repede momentul. Nu știu de unde mi se trage această stare de disconfort accentuat, poate de la experiențele anterioare cu ei, poate de la lipsa de somn din zilele respective… Știu sigur că anxietatea mea e maximă în perioada respectivă.
Îmi amintesc că acum 1 an, am trecut cu Ioan printr-un moment tare dificil. O viroză complicată care l-a adus în probleme respiratorii, astfel încât ajunși la spital de urgență, el se mai oxigena în proporție de 80%. Fața lui mică era acoperită de măști de oxigen, mânuțele grăsune erau înțepate de perfuzii…Horror! După 5 zile de spitalizare împreună, și-a revenit, dar de atunci cred că sunt atât de în gardă (poate uneori spre exagerare) în astfel de momente. Numai când îmi amintesc neputința pe care o resimțeam prin faptul că nu-l puteam ajuta să respire și să doarmă, mă face să mă tem.
Nu mă pot obișnui și nici nu vreau, dar cred că aș putea să fiu mai relaxată în astfel de momente. Sigur anxietatea mea și starea de tensiune se resimte și la ei. Primul pas mare pe care cred că l-am făcut, a fost că am descoperit (din recomandare și întâmplare) un medic pediatru în care am încredere și care simt că mă liniștește. Are o abordare relaxată și de câte ori sunt în preajma ei, mai învăț câte ceva din a privi boala aceasta altfel.
Apoi, e evident că mai este necesar să lucrez cu mine….și neapărat să fac asta, pentru că la 3 copii, sigur voi avea parte de viruși, viroze și tot felul de evenimente de acest gen, care să mă antreneze la vindecare.
Voi cum resimțiți momentele de boală ale copiilor? Cum le duceți cu bine?
Sursa foto Shutterstock
