Exista speranta după începutul greoi cu un bebelus!

Acum simt ca pot sa respir si sa ma bucur 😊

Începutul vieții noastre in 5 a fost provocator. Uitasem cat de greu poate fi uneori sa ai un bebelus mic.

Desi mi-am dorit-o pe Alex, deși am așteptat-o cu toată inima, deși ma simteam mai pregătită ca niciodată, in mod real începutul m-a luat pe sus si mi-a arătat o alta lume. Cand era soare si bine si puteam discerne, cand erau nori si nu vedeam pământul si simteam ca-mi fuge totul de sub picioare.

Maria si Ioan au acceptat-o foarte bine pe Alex. Ma așteptam la crize de furie, la “Nuuu-uri” obsesive, la diverse forme prin care ei sa-si arate încercările de a se adapta la noua situație. Ei bine, nu a fost așa. Legătura dintre ei doi a ieșit si iese la iveală si îmi dau seama cat de mult conteaza ca se au unul pe altul. Apoi a contat mult pentru ei respectarea rutinii deja instalate, legatura creată intre ei si Răzvan, suportul bunicilor si al Ralucăi. Deci nu cu ei a fost greul.

Greul a fost cu micuța Alex, cu mine. Nu a fost greu cu recuperarea după naștere, nu cu alaptatul, nu cu durerile de sâni, provocarea cu bebelușul mic a fost data de acel plâns neconsolat si de reconfingurarea dinamicii din familie.

Unii ii zic colici la acel plâns, eu il leg de toată lumea asta noua pentru ea, de sunete, de atingeri, de un sistem nervos in dezvoltare,  intr-un cuvânt…de adaptare. Alex a plâns mult in primele 6 saptamâni, atât de mult încât eu eram cu sistemul nervos mereu in alerta. O tineam si zi si noapte lângă mine, o alaptam ori de câte ori voia, era legată de mine aproape non-stop,  dar copilul tot plângea.  Si plângea…. cat o țineau corzile vocale de tare. Si are o voce de se aude pana la parterul blocului (si stam la etajul 4).

Seara îmi era cel mai greu. Toată lumea se punea in pat, se stingeau luminile, era liniște, eu eram obosita, abia așteptam sa-mi întind corpul pe pat, sa ma afund in saltea, dar…atunci se activa omulețul mic, care de altfel avea nevoile ei.

Si o luam de la capat: “shhhhh”, plimbat, legănat din brate dacă nu voia legată in sling, hota pornita sau aspiratorul din aplicație, orice știam ca funcționează. Uneori nimic nu mergea.

Si atunci o puneam pe pat, ii desfăceam scutecelul cu care o infasam  si ma uitam la ea plângând. Îmi treceau prin minte atâtea si atâtea gânduri, dar cel mai tare ma durea neputința mea de a-i alina supărarea. Ma simteam copleșită!

Un omuleț mic, eu cu alți 2 copii crescuți si iubiți si acum nu pot sa o liniștesc pe fetița asta drăgălașă…

Altadata, i-o dădeam lui Razvan: “Ia-o si tu, ca eu nu mai pot!” Si ma retrăgeam undeva sa nu o mai aud plângând. 2 minute doar eu cu mine, bula mea de oxigen.

Apogeul copleșirii si a neputinței resimtite a fost intr-o zi cand am mers cu Alex sa o iau pe Maria de la grădinița. Cred ca ea avea vreo 3 saptamâni atunci. Am plecat intr-un moment calculat, cand ea trebuia sa adoarmă. Dar nici poveste sa doarmă Zâna mea. 30 de minute in jurul grădiniței a plâns continuu in așa fel încât nu am putut intra sa-mi iau copilul mare. A fost atât de frustrant momentul ăla!

Asta a fost in primele 6 saptamâni.

Dupa aceea încet-încet s-au schimbat asa mult lucrurile, parca nu-mi vine sa cred ca povestea care continua este tot a noastră, pentru ca e foarte diferită.

Acum copilul adoarme la sân uneori, fără plimbări, fără hota, fără aspirator.

Copilul nu mai plânge de neconsolat, stiu cand ii este somn, foame, cand trebuie schimbată. Vin in întâmpinarea nevoilor, iar dacă totuși se pornește “alarma”, îmi este mai usor sa o ajut.

Are multe momente cand sta treaza si ii urmărește pe fratii ei, gângurește cu noi, ne zâmbește.

Seara adoarme cel mai bine alăptata, eu întinsa lângă ea. O vad cum se trezește după 5 minute si se uita la mine, parca verifica dacă mai sunt acolo. Apoi se  cuibărește mai bine si adoarme la loc.

Dimineata este o splendoare, cu tot ce trăim la prima ora,  zâmbete fericite, miros de bebelus proaspăt trezit, niște ochisori migdalați fericiti.

Am curajul sa plec cu ea fără teama ca face vreo criza.

Am reușit sa o luam amândouă pe Maria de la grădinița, fără plâns si supărare.

Am reușit sa ieșim la cafea, la o salata in oraș, intr-o atmosfera relaxanta. Cand i s-a facut somn, am alăptat-o, am pus-o in sling, aspiratorul din aplicație si a adormit micuța noastră.

Deci e de bine😊 Exista speranța si se poate sa fie bine!

Acum uitându-ma in urma, nu stiu exact ce a ajutat mai mult, dar stiu ca momentul in care suntem este unul mult mai bun decât cel in care am fost. Si ma aștept sa fie din ce in ce mai bine.

Sunt conștientă ca dezvoltarea sistemului ei nervos si toate achizițiile din perioada asta au ajutat-o sa fie bebelușul activ si vivace de azi.

Stiu si ca eu m-am obișnuit, am găsit o “rutina” de-a lungul zilei, ceea ce mi-a dat un sentiment de siguranta si încredere.

Stiu ca am avut parte de ajutor si asta mi-a dat șansa sa ma reincarc, sa ma dedic ei si nevoilor ei, fără sa fie neglijați Maria si Ioan si fără sa pierdem ceea ce construisem deja.

Stiu ca botezul a adus cu sine o liniște interioară pentru mine si pentru ea.

Toate la un loc au favorizat momentul in care suntem acum.

Articolul acesta vreau sa fie pentru toate mămicile si pentru tăticii care sunt in primele zile si se simt epuizați si copleșiti. Lor le spun ca va trece, ca vor veni zile cu soare fără nori, ca va fi mai bine.

E nevoie doar de un timp de adaptare pentru întreaga familie, pentru ca totul se transforma, nimic nu va mai fi cum a fost. Totul capătă o alta dimensiune, un alt sens si e nevoie sa se așeze un pic lucrurile.

Si e frumos si e greu si e unic, pentru ca nimic in lumea asta nu ne face sa atingem cote atât de extreme ca nașterea si creșterea unui copil.

Sursa foto: Pexels, arhiva personală