Depresia după nașterea copilului + o recomandare de carte

Astăzi am ales să scriu despre un subiect care are mare impact în viața de familie, dar pe care multe persoane încearcă să-l ascundă / evite cât mai mult.

Nașterea unui copil este un eveniment așteptat. Au fost 9 luni anterioare prin care ambii parteneri au încercat să se pregătească pentru acest moment. Fie au citit, fie au mers la cursuri, la ecografii și controale medicale specifice sau pur și simplu au urmărit cum burtica femeii crește pe măsură ce trece timpul.

Vine ziua cea mare, copilul se naște, iar avalanșa emoțională și hormonală începe să-și facă simțită prezența în corpul mamei. Grijile pentru buna îngrijire, pentru lapte, teama că nu se va descurca sau că nu o să știe cum să-l ajute pe copil, toate fac parte din ingredientele primelor zile. În maternitate pare mai ușor (un pic), pentru că acolo este personal specializat care poate ajuta oricând. Dar prima noapte acasă cu bebelușul reprezintă o trezire la realitate și un tobogan al emoțiilor.

Eu îmi amintesc și acum prima noapte acasă cu Maria (primul nostru copil). Aveam dureri încă după naștere, aveam noduri în gât de plânsul înghițit și copilul plângea. Habar nu aveam ce să-i fac. Să o pun la sân? Mă dureau deja de la rănile din spital. Să o schimb? Doar ce o schimbasem, nu era nevoie. Să o plimb? Nu tăcea nicicum. Atunci am realizat că realitatea mea va fi total diferită din acea zi în care ea a venit în familia noastră. Și parcă nu știam de unde să o apuc.

Tristețea aceasta este absolut firească pentru o perioadă de acomodare, este ceea ce specialiștii numesc baby blues, adică tristețe post-natală tranzitorie. Conform studiilor se pare 70% din femei trec prin această etapă. Este efortul pe care noi, ca părinți, îl facem pentru a ne acomoda noului rol. Este lupta interioară pentru a accepta și a înțelege că omulețul acela mic e dependent de noi, că viața lui depinde de bunele îngrijiri pe care i le acordăm. Se caracterizează prin alternarea stărilor de tristețe cu cele bune, prezintă sentimente de vulnerabilitate, plâns, tulburări de somn, aceste semnale fiind vizibile la aproximativ 1 săptămână de la naștere. Însă odată ce reușim să găsim o rutină în activități, totul devine mai predictibil și e mai ușor de dus.

Este posibil ca această apatie, tristețe, luptă de adaptare să se întindă pe o perioadă mai lungă (spre luni, ani de zile). Mama poate avea stări de anxietate excesive privind starea de sănătate a copilului, să fie iritată continuu, să aibă o stare de tensiune și un pesimism specific, să se izoleze, să-și piardă vitalitatea, poate avea simptome fizice (dureri de cap, dureri în piept, palpitații, hiperventilație), poartă sentimente de inadecvare și de vină – provenite din ideea eșecului ca mamă.  Mama simte efectiv că nu se poate bucura nicicum de copil, de tot i-a adus acest nou rol. Atunci poate este cazul să ne gândim că acest rol este mai greu decât pare și poate că mama are nevoie de suport, e posibil ca lucrurile să meargă spre zona depresiei. Se estimează că un procent între 3-20% din femei ajung să sufere de depresie post-partum.

 

Care este impactul depresiei post-natale?

Depresia apare la mamă, însă este foarte important de știut că nu doar ea este cea afectată. Întreaga dinamică a familiei este impactată, de aceea este nevoie de toată familia să o susțină pentru a-și reveni.

”Într-o relație lovită de depresie, celălalt partener nu poate fi considerat neutru. Starea de spirit a partenerului non-depresiv este mai proastă, iar interacțiunile cuplului sunt marcate de negativitate.” (Cara Aiken)

Așadar, să nu ne ascundem după deget, partenerul de viață resimte și el tumultul interior, doar că are nevoie de partea feminină să spună concret ce simte. Se poate ca nevoile ei să fie mascate sub reproșuri de genul ”Iar ai stat la lucru atât de târziu?!”, ”Ție nu-ți pasă de noi”, când de fapt ar fi mai util să spunem concret ”Am avut o zi atât de grea, abia așteptam să vii acasă să iei copilul / să mă strângi în brațe / să ies un pic singură / etc”

Apoi, copilul va resimți starea de tristețe și de anxietate a mamei. Curiozitatea sa pentru chipul uman, pentru ochi este specifică primei perioade a vieții sale. Ori s-ar putea ca exact acum, mama să nu-i poată fi alături în a-l îngriji corespunzător, în a-i vorbi cu glas blând și cald. Nu pentru că nu și-ar dori asta, ci pentru că interiorul ei este în dezechilibru în acel moment.

Care sunt factorii care influențează apariția depresiei și ce putem face?

1. Suportul emoțional și practic din partea partenerului

”Cercetările arată că susținerea pe care o oferă sau nu bărbații partenerelor pe parcursul sarcinii poate contribui major la apariția depresiei post-partum” (Cara Aiken)

”O relație apropiată este un factor protector împotriva depresiei” (Cara Aiken)

Așadar este nevoie ca partenerii să se susțină reciproc în această nouă etapă pentru amândoi. Pe de o parte, femeia să-și exprime deschis nevoile, să spună concret ce simte (”vreau să mă ții în brațe”, ”mi-e frică de ceea ce urmează, hai să vorbim despre asta”, ”mi-e teamă că nu o să fiu o mamă bună”, ”uite cum s-a schimbat corpul meu, oare o să revină la cum era înainte?”, etc). Femeia este cea care știe avalanșa interioară, în exterior nu se văd toate gândurile, emoțiile, temerile, de aceea este necesar să le exprime cât mai concret și să nu aștepte ca partenerul să-și dea seama, să ghicească.

Pe de altă parte, partenerul e important să-i stea aproape, să o susțină cu tot ce poate, atât emoțional cât și practic. Emoțional, să fie alături de ea în călătoria această începută împreună, să o facă să se simtă apreciată și iubită. Iar practic, înseamnă să o ajute concret cu treburi gospodărești, cu îngrijirea copilului.

Sarcina și nașterea implică o mare vulnerabilitate la femei, de aceea e important suportul acordat de partener, este o călătorie începută împreună și este necesar să fie și asumată, tot împreună.

2. Imaginea maternajului perfect

În mass-media ni se prezintă un tablou idilic cu bebeluși care ne zâmbesc, care stau într-un coș înconjurați de păturici moi, dorm liniștiți, copii gingași și frumos aranjați, mame machiate și în rochii frumoase.

Apoi societatea și oamenii din jurul nostru, la rândul lor, au tendința de a transmite doar partea frumoasă a lucrurilor. Dar realitatea este diferită, copiii plâng, unii chiar mult, mamele au dureri după naștere, se simt copleșite, au vomă pe haine, poate au zile când stau doar în pijamale sau abia au apucat să mănânce un colț de pâine.

Să conștientizăm că ceea ce vedem în fotografii este doar o mică frântură, nu compune imaginea reală a vieții cu un copil nou-născut.

Eu îmi amintesc că am fost de-a dreptul intrigată că în toate cărțile citite și cu toate persoanele cu care am discutat înainte de a o avea pe Maria, nimeni nu mi-a spus ”Andreea, nopțile vor fi fragmentate, nu o să poți dormi, pentru că bebelușul se trezește și plânge”. Realitatea asta m-a izbit ca un zid în prima noaptea acasă.

3. Influența părinților noștri

Aici ține de cât de mult suport și înțelegere primim din partea lor în aceste momente de vulnerabilitate. Să auzim că e nevoie de răbdare, că imediat copiii cresc, în zilele în care avem nopți acumulate de nesomn și plângem, nu este de cel mai mare ajutor.

Însă ceva concret ce pot face ar fi o mâncare caldă, niște cumpărături în locul nostru, curățenie, spălat sau stat cu copilul 1-2h cât noi ne permitem să respirăm liniștite aerul de afară sau să bem în tihnă o cafea. Dar să nu uităm să cerem acele chestiuni concrete la care ei ne pot ajuta, pentru că, din nou, nu pot ghici.

4. Propria copilărie

Uneori rolul de proaspăt părinți reactivează amintiri din propria copilărie. Fie ne dorim să ducem mai departe acea copilărie îmbelșugată avută, fie dorim să evităm anumite aspecte care pe noi ne-au durut. Ambele abordări sunt firești, însă pun mare presiune pe noii părinți.

S-a dovedit că de cele mai multe ori, copilăriile cu dificultăți au cauzat și apariția depresiei postpartum și asta pentru că durerile ascunse și nerezolvate au reieșit la suprafață tocmai într-un moment de mare vulnerabilitate.

5. Pierderea vechii identități și redescoperirea de sine

O femeie care a născut un copil nu mai este aceeași dinaintea lui. Acel travaliu al nașterii aduce cu sine un travaliu al redescoperirii de sine, cu o nouă imagine de sine, cu renunțări temporare sau definitive, cu dezvoltare personală, cu asumare a unui nou rol. Este o călătorie pornită odată cu sarcină care se continuă pe întreaga durată a vieții.

6. Presiunea de a fi mame bune

Perfecțiunea și maternajul nu fac un parteneriat bun, dar asta (nu toate) mamele  nu știu la început. Dorința de a face totul cât mai bine, de a avea un copil cuminte, silitor, care învață, care e inteligent, care nu face prostii, toate astea pun o mare presiune pe mame. Realitatea este că un copil are voie și nevoie să greșească, iar noi, ca părinți, să greșim. Pentru că învățăm din greșeli, pentru că învață de la noi despre reparație, pentru că o viața reală nu înseamnă să nu greșești, ci presupune să poți să te ridici și să mergi mai departe.

Apoi, tendința mamelor de a face totul ca înainte de venirea pe lume a copilului, obosește și aduce apăsare pe umerii lor. E nevoie să conștientizăm că hainele murdare mai pot aștepta, vasele din chiuvetă nu sunt o tragedie, masa care nu e pregătită la venirea soțului, curațenia, etc, toate astea pot fi amânate sau putem cere ajutor pentru ele. Dar să nu punem și mai multă perfecțiune și dorință de a le face pe toate, cel puțin nu la început, când principalul nostru rol este cel de acomodare și de îngrijire a noului membru.

7. Comparațiile

Comparația propriilor copii cu ai altor mame sau comparațiile între mame sunt dăunătoare. Fiecare mamă este unică, fiecare copil al aceleași mame este unic (atenție acolo unde sunt mai mult copii în familie, fiecare e unic). Așadar, nu ne ajută să ne raportăm la alții, ci e important să ne focusăm pe realitatea căminului nostru, a spațiului de siguranță și iubire creat, astfel încât să fie o dezvoltare armonioasă pentru noi. Nu cunoaștem cum a crescut fiecare, ce trăiri interioare are, ce suport din familie are, ce gânduri…

Mi-ar plăcea să știm că:

*** Nu este o rușine ca cineva să aibă aceste dificultăți de adaptare la noul rol și că în ziua de azi există ajutor specializat pentru asta.

*** Un procent semnificativ (3-20%) din femei au aceste dificultăți chiar dacă nu vorbesc despre ele.

*** Partenerul de viață ne poate ajuta să trecem peste această perioadă prin implicarea sa.

*** O mamă cu depresie nu este o mamă rea, ci este o femeie care are nevoie de ajutor.

*** Nu trebuie să așteptăm, cu cât trece mai mult timpul, cu atât durerea se adâncește. Să cerem ajutor specializat, un psihoterapeut, un psihiatru, ne pot fi de ajutor pentru a depăși această perioadă.

*** Să vorbim despre durerile din interior ”vorbitul vindecă, dar mamele trebuie încurajate să o facă, acestea trebuie să se simtă în siguranță și să poată avea încredere în cineva înainte să vorbească” (Cara Aiken)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Așadar, să ne păstrăm deschiderea spre vulnerabilitatea mamelor și familiilor și să le fim alături!

La final, vă recomand cartea care mi-a fost ghid inspirațional pentru acest articol:

 

Sursa foto articol: Shutterstock

 

Text: Andreea Arsene

Psihoterapeut de Familie