Schimbarea începe cu mine!

Întâmplarea de ieri mi-a readus în atenție exact acest gând: schimbarea începe cu mine și de la mine! Ieri dupa-miaza am plecat la Brasov. Pe drum, după Coșevița, era coloana de mașini oprită. În fața noastră, o mașină albă și un domn ieșit afară fuma. La un moment dat, scotocește prin ușa mașinii și  aruncă pe iarba verde de lângă el gunoaiele. Iarba era tăiată cu mașina, era curată și nu avea alte gunoaie în zona respectivă. Nu mă pot abține, mă dau jos din mașina noastră și-i spun:

-Bună ziua!

-Bună ziua!

-Nu vă supărați, dar am văzut că tocmai ați aruncat niște ambalaje pe iarbă.

-Și care e treaba ta, măăă? Care-i treaba ta? (moment în care mă măsoară din cap până în picioare)

-O să vă rog frumos să le luați, nu e normal ce ați făcut.

-Auzi, măăă, du-te tu și strânge toate celelalte gunoaie și lasă-mă pe mine în pace. Tu nu vezi câte sunt? De-ale mele te legi?

-Pe dumneavoastră v-am văzut și dacă așa faceți, înseamnă că ăsta e exemplu pe care-l dați copiilor domneavoatră.

-Du-te-n treaba ta.

-Vă asumați amenda pentru gunoaiele astea? (nu știu de ce mi-a venit să-i zic asta)

-Da, măă, îmi asum.

Am plecat de lângă el cu un gust amar și cu tensiunea 200. Mă gândeam că trebuia să le iau de jos și să i le arunc în mașină înapoi. dar eram prea dezamăgită de reacția lui. Un bărbat la 40 de ani, om trecut prin școala vieții, posibil cu proprii lui copii și cu oameni în jurul lui pe care-i influențează, cum poate spune cu atâta detașare că și așa sunt multe alte gunoaie?! Cum să nu-i pese de propriile acțiuni, de faptul că iarba era verde și chiar nu avea alte gunoaie acolo? Cum?!

Cum aș putea cere eu naturii aer curat dacă eu nu o apreciez și nu am grijă de ea? Natura asta nu ne este dată doar așa, faptele noastre se întorc și natura nu mai poate funcționa la capacitatea ei optimă, pentru că noi o luăm de-a gata, o tratăm cu gunoaie, cu tăieri de arbori, cu schingiuieli și nu cu respect și apreciere!

Îmi doresc să fie un derapaj al domnului, o eroare de moment, dar mi-e teamă că mai sunt mulți ca el. Mulți oameni care se uită afară și văd că și alții fac, atunci lasă că tocmai gunoiul meu nu se vede. Sigur ați citi mai demult acea pildă prin care un om aruncă azi o hârtie lângă coșul de gunoi, mâine vine altul și aruncă și el, apoi altul și altul, până când se formează un munte de gunoaie în jurul coșului. Primul om, cel care a aruncat inițial, trece pe acolo și-i critică pe ceilalți pentru cât de needucați sunt. Ei cam așa mi se pare și în povestea de acum cu omul nostru…

Concluzie

Singurul om pe care îl pot influența direct sunt Eu. Singurul om care se poate schimba 100% începând de acum, tot Eu sunt. Nu e nici copilul, nici soțul meu, nici mama, nici oamenii care citesc, nimeni. Pe ei îi pot influența în timp și, când ei vor fi real pregătiți și își vor asuma schimbarea, abia atunci se va produce. Până să schimb lumea din jurul meu, mă pot schimba pe mine. Să alegem să fim noi schimbarea pe care ne-o dorim la alții, noi să fim promotorul și ceilalți cu siguranță ne vor urma!

Cum ar putea copiii mei să facă altfel,  dacă eu arunc pe jos gunoaiele și nu le arăt respectul pentru natură și tot ce avem de pe urma ei? 

Nu am idee cum aș fi putut să abordez diferit situația cu omul de aseară astfel încât să-și ia gunoaiele de acolo. Dar mă gândesc că poate data viitoare nu mai face, poate de rușine, de teamă, poate chiar de amenda aia care s-ar putea să vină.

Îmi amintesc că în facultate a fost la un moment dat un proiect prin care oamenii care aruncau gunoaie, gume de mestecat, mucuri de țigară pe strada Republicii din Brașov, erau avertizați de copii care veneau în spatele lor și le ziceau având în mână ceea ce ei aruncaseră deja: “Domnu’ / Doamna, v-a căzut asta pe jos!” Poate e o variantă….

Voi ați avut experiențe de acest gen? Cum le-ați tratat?