Fetița mea blondă

Astăzi, am scris despre ea, doar despre minunea noastră blondă. Și am ales-o pe ea, pentru că acum parcă o văd mai bine ca în alte perioade. O simt mai bine, o urmăresc și mă minunez din plin de fetița asta drăgălașă.

Mă uit la ea și văd cât de mult a crescut, fizic, cât de înaltă este. Parcă ieri era nevoie să o urc pe scaunul mare verde de la baie să-i pot prinde părul, iar azi, o rog să coboare, pentru că nu îi mai pot vedea șuvițele de păr.

Mă uit la ea cât de mult a crescut emoțional. Mă minunez când reacționează cu atâta maturitate în relație cu Ioan și în momentele lui de crize de furie.

Mă uit la ea și mă minunez cum mă ajută să mă reglez eu emoțional. Când lucrurile escaladează și mă precipit, ea vine și mă ia în brațe, mă sărută pe obraz și apoi pleacă, fără să zică nimic. Dar gestul ei mă face să echilibrez raționalul.

Mă uit la ea pentru că de azi a început grupa mijlocie la grădiniță și nu-mi vine să cred cum zboară timpul. Parcă acum ceva timp o țineam în Boba și mă plimbam cu ea prin oraș și dansam cu ea în brațe prin casă, și acum, abia dacă o mai pot căra.

Mă uit la ea și văd o fetiță ca dintr-o poveste, blondă cu părul bălai, într-o continuă muzică și dans, cu personaje și povești, parcă toată viața ei este un musical creat de ea.

Mă uit la ea și văd un chip serios, care analizează, gândește mult, scanează tot ce vede și e curioasă să înțeleagă.

Mă uit la minunea mea blondă și vreau să mă bucur de ea cât de mult pot, acum, ca unică fetiță a familie noastre.

Mă uit la ea și văd bucățele din Răzvan, îi seamănă atât de mult la capitolul sfaturi, negocieri, mod de abordare și de soluționare…

Mă uit la ea și vreau doar să mă bucur, că există! Ea e minunea mea de 4 ani și jumătate, care m-a schimbat în cel mai frumos mod posibil și m-a făcut să cred că pot trece munții și râurile pentru visele mele.

Ești minunată, Măriuca!