O relație de cuplu fericită are nevoie de o îngrijire constantă. O să vă spun o poveste, care poate fi a oricăruia dintre noi, iar la final tragem concluziile împreună.
“Se dau doi oameni care se iubesc, un el și o ea, fericiți. Petrec timp împreună, au activități comune în timpul liber, fac sport, merg la sală în doi, ies la cină cu prietenii. În weekend-uri pleacă des, călătoresc, vizitează, experimentează aventuri noi, își trăiesc viața din plin. Se gândesc să-și înmulțească iubirea lor prin aducerea pe lume a unui copil. Ea în scurt timp rămâne însărcinată și se simt și mai fericiți când constată că visurile lor devin realitate. Sarcina e ușoară, fără probleme de sănătate și dificultăți, doar grețurile de început care trec după primele 3 luni. Își permit să-și continue toate activitățile dinaintea sarcinii, devin mai romantici și mai visători cu privire la noul rol și la momentul apariției pe lume a mogâldeței.
Se pregătesc de nașterea copilului, îi amenajează cu entuziasm camera, cumpără haine de bebeluș, cărucior, pătuț și tot ce mai e nevoie pentru omulețul mic. Nașterea se petrece, copilul apare în viața copilului, amândoi se simt fericiți. Visul lor a devenit realitate, produsul iubirii lor este în brațele lor, doarme liniștit. Studiază minunea din brațe și nu le vine să creadă că ei doi au putut concepe o perfecțiune, așa cum le pare propriul copil. Îi studiază tot corpul, îi urmăresc mișcările, încearcă să-i descifreze nevoile.
Ajung acasă, după zilele din maternitate. Ea resimte oboseala fizică și se simte copleșită emoțional. Sânii o dor, laptele se instalează și dintr-o dată pare a duce greutăți în locul sânilor ei fermi și ușori. Durerea nașterii nu îi permite orice mișcare, corpul ei este încă în refacere, iar hormonii de după naștere tropăie în toate direcțiile. Este emoțională mai mult decât rațională. Suptul copilului o solicită destul de mult, nopțile sunt de veghe și de liniștire pentru copilaș. El se simte la rândul lui emoționat și copleșit de ce trăiește, simte o responsabilitate mare. Ziua merge la lucru și se gândește că de el depinde acum bunăstarea familiei. Dupa-amiza când ajunge acasă, o găsește pe ea în pijamale, cu cearcăne, părul vâlvoi, casa dezordonată. Își dă seama că lucrurile nu mai sunt cum au fost. Noaptea îl aude pe copilaș plângând, dar zice că are nevoie de mama lui. Se întoarce pe partea cealaltă și o lasă pe ea să se ridice să-l alăpteze. Vine dimineața și ea e încă nu doarme. Oboseala se accentueaza și are insomnii, dureri fizice și emoțional resimte nevoia de a plânge des.
Urmează o perioadă de adaptare între mama și copil timp de 6 săptămâni, până se simte mai confortabilă în relație cu cel mic. Începe să-i placă din ce în ce mai mult noul rol de mamă și se dedică lui. Iese cu copilul în parc, citește pe tema creșterii lui, merge la controale medicale, îi urmărește gângurelile și evoluția fizică. Este absorbită de omul mic din viața ei, pe care și l-a dorit foarte mult.
În același timp, el resimte absența ei din rolul de parteneră, iubită. Disponibilitatea ei a scăzut, nopțile sunt alături de cel mic, îmbrățisările dintre ei sunt puține, discuțiile se rezumă la omulețul mic, iar apropierea fizică dintre ei pare că nu mai există. El nu are curaj să-i spună ce simte și ce nevoi are, ea nu le vede fiind absorbită de cel mic.
Copilul crește în timp ce firul relației ca iubiți dintre cei doi se subțiază tot mai mult. Ea devine mai nervoasă și mai irascibilă, nu mai are răbdare și resimte asta și în relație cu propriul copil care este mai agitat. Se simte abandonată și neapreciată pentru munca pe care o face în noul rol. Îi lipsesc ieșirile și activitățile dinaintea nașterii. El este mai tot timpul obosit și fără chef de viață.
Toate astea, până într-o zi când ea se uită în fața oglinzii și-și dă seama că și-a neglijat partenerul de viață, că a uitat să-l vadă și să-i arate iubirea, deși o simțea în sufletul ei. A uitat să-i spună cât de mult contează pentru ea, cât de norocoasă se simte în relație cu el și cât de fericită e. A uitat să trăiască și cu iubitul ei, nu doar cu tatăl copilului. Și vrea să recupereze cele 8 luni de când nu a mai făcut asta.
Vorbește cu o prietenă și decide să lase omulețul mic la ea pentru 2h, între alăptări. Pregătește o ieșire în oraș, doar pentru ea și el, o cină la care ei doi să vorbească despre ei, despre iubirea lor, să lase deoparte copilașul. Ajung la masă și se uită unul la celălalt ca la începuturi. Priviri pătrunzătoare, râsete, glume, atingeri și sărutări. Merg de la restaurant ca doi adolescenți țopăind de fericire, pentru un moment uită că au copil. Sunt absorbiți de vraja dintre ei. Realizează amândoi cât de dor le-a fost unul de celălalt și ce bine se simt! Își dau seama că puteau face asta mai devreme, chiar în momentele acelea dificile, puternic emoționale pentru amândoi, dar se bucură că s-au regăsit. Și decid să repete experiența aceasta săptămânal, să aibă un timp doar al lor. Poate acasă, poate în oraș, poate când doarme copilul, se gândesc că vor găsi un interval, penuru că-și doresc să se iubească și să se vadă ca un cuplu, la fel de mult cum își doresc rolul de părinți.”
Așadar, rolul nostru în cuplu este la fel de important ca rolul de părinți pentru copilul / copiii noștri. Așa cum avem grija de copii, de evoluția lor, așa e necesar să avem grija de cuplu nostru, de relația de iubire dintre noi. Rolul de părinți nu anulează rolul de iubiți, ci vine în completarea lui.
Rolul acesta dă un bust de energie pentru amândoi, reîncarcă rezervorul emoțional și permite fiecăruia să aibă “momente de expirație”, când își consumă din acest rezervor, la serviciu, acasă, cu copiii, cu oamenii cu care interacționează. Dar fiecare știe că celălalt e acolo și împreună își pot reumple acest rezervor.
Vă încurajez să celebrați iubirea cu soțul/soția/iubitul/iubita/partenerul de viață și să întrețineți relația aceasta! Cu siguranță, doi parteneri fericiți vor crește un copil fericit!
Text: Andreea Arsene
Psihoterapeut de Familie
