Să dăm copiilor serbările!

Suntem la finalul anului școlar și cele mai multe clase de grădiniță marchează acest eveniment printr-o serbare. Ea are diverse tematici, copiii au diverse roluri, cu scenarii aferente, poezii sau monologuri. Îmbracă diverse ținute și se pregătesc cu memorarea rolului aferent pe care urmează să-l suțină în fața părinților, bunicilor, etc.

Anul acesta pentru mine a fost prima experiență a serbărilor în calitate de părinte. Atât la Crăciun, cât și acum la final de an, Maria a avut un rol și o poezie, copiii au stat în fața noastră așezați pe scăunele pentru a-și aștepta fiecare rândul la microfon. A fost muncă multă pentru educatoare, grupa Mariei având mulți copilași mai mici și mă gândesc că nu a fost ușor. Dar sentimentul pe care l-am avut de fiecare dată este de regizare, nu am simțit că e ceva natural.  Și mă tot gândesc la asta…

Mă gândesc la serbările din vremea copilăriei mele. Tot cu ținute, roluri, poezii. Toate se țineau în sala de clasă, noi stăteam în față și părinții aliniați se uitau la noi. Era o căldură insuportabilă, atâția oameni adunați la un loc, într-un spațiu relativ mic. Mie nu-mi plăceau serbările, deseori mă emoționam și plângeam, îmi era frică de Moș Crăciun și nu-mi plăcea expunerea asta în fața tuturor. Dar era rușine să nu spun, o făceam de rușine pe educatoare, pe mama, pentru că așa era atunci. Auzeam de la alții “Iară-și n-ai spus poezia, măi Andreea?” Evident, că mă simțeam groaznic, nu era treaba lor, mama mă înțelegea și mă încuraja, dar rezultatul nu era cel așteptat de alții.

Dar surpriză….așa e și acum. “Cum să nu spui poezia? Vrei să mă faci de rușine în fața la toți părinții? Spune poezia că dup-aia te duc la înghețată.” Toate cuvintele astea sub asediul presiunii privirilor și a strângerii puternice de mână.

Îmi amintesc că după serbarea de la grădiniță / școală, aveam noi propriul spectacol în fața blocului. Improvizam scena pe casa scării, puneam o pătură pentru a simula cortina și ne luam roluri diverse, pe care le intrepretam noi între noi. Ne făceam propriul scenariu, prezentam tot evenimentul, aveam dansatori, coregrafie, cântăreți, povestitori, spectatori, microfon, muzică de fundal, aveam de toate. Și era o distracție maximă pe capul nostru și nimeni nu se rușina, nu se retrăgea în carapacea proprie. Eram liberi să greșim, să o luăm de la capăt, să ne exersăm propriul arbitru.

Având toate aceste experiențe în gând, îmi trec prin minte mai multe aspecte și mă întreb. Oare pentru cine sunt organizate serbările? Pentru părinți, să vadă că odraslele lor au învățat ceva în acest an? Pentru educatoare? Pentru încheierea unui capitol? Pentru copii? Poate din toate câte un pic. Dar eu cred că realizările unui an școlar se simt în fiecare zi, când luăm copilul acasă, când ne povestește ce a făcut, când discutăm și dezbatem diverse teme, când ne jucăm în mașină, fiecare zi a copilului în acel mediu lasă o ampreuntă asupra lui.

Dar fără să vreau să supăr pe cineva cu cuvintele mele, mie mi se pare că acești copilași nu se simt în largul lor, în varianta unei serbări clasice. Știu că munciți mult, să faceți scenariul, să slectati poeziile, să le distribuiți pentru copii, să repetați cu ei, dar cred că se poate și altfel. Eu nu trăiam real scenariul serbării de la grădiniță și cred că nici copiii zilelor noastre. Abia așteptam să se termine să ne putem juca. Educatoarele se emoționau tot timpul, părinții făceau poze, deși atunci aparatele erau cu filme kodak. Eram într-un “film”, pe care nu mi-l doream neapărat și abia așteptam să fac ce vreau. Trebuia să stau cuminte la locul meu până ziceau toți copiii poezia, nu mă putea ridica / întoarce, nu puteam vorbi. Toate astea le văd și în zilele noastre. Copiii sunt aduși pe scaunele lor dacă pleacă, mânuțele lor sunt așezate pe genunchi, li se șoptește să facă liniște.

Cum ar fi dacă acest eveniment de final de an ar fi organizat de copii? Cum ar fi să fie întrebați ce vor să facă și cum să marcăm acest moment pe gustul lor? Pot fi ateliere specifice, poate fi o activitate din întreg anul care lor le-a plăcut cel mai mult, să aibă șansa să o reia, poate fi un loc pe care își doresc să-l vadă, o excursie, o drumeție, poate fi o activitate comună părinți și copii, pictat, lucru manual, desenat. …. Ohooo, câte se pot face! Și cred că ar fi muuult mai ușor pentru toată lumea, educatori, copii și părinți.

Chiar aseară am văzut că Andrada, învățătoarea mea favorită, exact asta a făcut cu copiii ei. Le-a dat libertatea să facă o serbare pe gustul lor, la cerera lor. Deci se poate! Avem nevoie doar de modele noi și de inspirație. Andrada, faci o treabă extraordinară!

PS: Să nu se înțeleagă greșit, am un respect mare pentru educatori, le admir foarte mult rolul și mi-l doresc și eu, dar mă refer strict la serbările clasice, care-i limitează pe copii și îi face să trăiască inconfortabil momentul.