Am ieșit la munte, la cabana Curmătura. Cu toții. Noi 4, părinții mei și Cătă și Denis. Înainte cu o zi, am făcut toate pregătirile, cele mai importante fiind legate de predictibilitatea acțiunii noastre pentru Maria și Ioan. Știau dinainte unde ajungem, povești din experiențele noastre anterioare, cam cât ne va lua, cum o să mergem, etc. Aveam setate puncte intermediare în care ceva spectaculos și nemaipomenit urma să se întâmple (izvorul magic, poiana cu flori, popasul din pădure, cabana cu izvor, flori și ciorbă bună). Era deja interesant!
Am mers cu mașinile până la Fântâna lui Botorog, ne-am făcut plinul cu apă proaspătă și am pornit în sus. Încă de la început, Maria s-a poziționat în față. Eu eram mai în spate, Ioan m-a ajutat să iau apă de la izvor, dar în curând am ajuns-o din urmă. Am mers în spatele ei și povesteam despre diverse lucruri pînă când mi-am dat seama că spațiul în care ne aflam era ideal pentru educația mersului pe munte. Așa că am început despre beneficiile pe care le avem de la pădure, despre cum mergem să fim în siguranță, despre indicatoare, ea mi-a zis de gunoaie și de monstrul nesătul al gunoaielor și cât de important este să nu-i dăm să mănânce, căci se instalează peste tot pe unde le vede.
La un moment, ne prind din spate și ceilalți din grupul nostru, facem un scurt popas și pornim din nou.
Maria îmi spune:
– Mama, eu trebuie să fiu prima. Neapărat prima.
În mintea mea, se învârteau toate rotițele legate de competiție, perfecțiune, nevoie de apreciere doar în baza performanțelor…Mă și gândeam în ce moment am dat de înțeles asta, cum de am promovat atât de intens acest aspect, pe care de-a dreptul îl vedeam periculos. Să nu fiu înțeleasă greșit, susțin lucrurile bine făcute și perfecte, dar când sunt în echilibru, nu duse la extrem.
Simt nevoia să clarific discuția mea cu ea:
– Mari, de ce zici tu că trebuie să fii prima?
– Mama, tu nu înțelegi? Eu am mai fost aici, eu știu drumul, eu sunt ghidajul lor. (și arată către cei din spate)
– Oooo, Mari, am înțeleeeeeees! (răsuflu ușurată) Tu ești ghidul grupului nostru?
– Daaaa, mama, exact. Eu sunt, de fapt, Regina Indicatoarelor. Vezi pomul ăsta?
– Da, Mari, îl văd.
– Vezi semnul de pe el? (indicatorul traseului)
– Da, îl văd.
– Pe următorul l-ai văzut?
– Mari, trebuie să mă uit după el. Nu-l văd acum.
– Vezi mama? De asta sunt eu. Să îți arăt drumul, pentru că îl știu, pentru că am mai fost. Uite indicatorul! E acolo un pic șters de la ploaie.
– Da, măi blondi, ai dreptate! Tu ești călăuza mea, a noastră!
Am respirat ușurată și plină de o stare de bine. A înțeles atât de bine rolul ei!
Și uite așa am continuat excursia noastră de o zi, cu popasuri, cu flori în păr, cu pietre aruncat în apă, cu povești ale Reginei noastre. La final, am strâns 14km, cu vreo 1000m diferență de nivel, pe care Maria i-a alergat, mers în intregime. Asta mi-a dat încredere să continuăm să mergem cu ei, ea clar poate duce un traseu singură.
