Acesta este inca un articol din categoria “Copiii învață ceea ce trăiesc”. Eu cred cu tărie aceste cuvinte si găsesc si confirmarea, ceea ce e firesc. Căutam răspunsuri la credințele noastre si dam sens lucrurilor in funcție de ceea ce credem.
Era duminica. Ioan doar ce adormise de prânz, Răzvi îsi pregătea bagajul, iar Maria era in camera la ea. Eu eram între ei, mai povesteam cu Răzvi, mai ascultam ce zice Mari. La un moment dat, imi dau seama ca nu se mai aude nimic de la ea din camera si ma duc sa văd.
Ea îsi așezase tacticos copilașii ei pe pat, îsi luase o carte cu povestea unui ursuleț si le citea in șoaptă. Nu știam ce sa fac mai întâi: sa stau acolo sa savurez momentul, sa-l chem pe Răzvi sa ne bucurăm amândoi sau sa ma duc la ea si sa-i spun ce simt. Am fugit dupa Răzvi si in graba am luat si telefon sa-i fac o poza. Am mai scris si anterior, eu mi-am dorit ca ai mei copii sa fie cu drag de carte, sa ajungă sa le aleagă ei ca activitate. Cand o văd pe Maria ca face asta, nu pot decât sa ma bucur si sa-mi umplu inima de fericire.
Aseara, eram toti in pijamale, ne pregăteam sa intram in pat. Eram cu Ioan in bucatarie, pentru inca o gura de ceai înainte de somn. In dormitor, ea îsi așezase din nou copiii lângă ea si le citea o poveste.
– Ioan, ssst…Mari le citește copiilor ei.
– Hipo si Vachi, ascultați ce zice Denver….( ea citea mai departe din carte copiilor ei)
Am lăsat-o sa termine povestea.
– Mama, nu ma puteam culca, copiii mei nu puteau dormi fara sa le citesc povestea de seara.
Cam asa e la noi, Maria cu copiii ei si cu cărțile, iar Ioan cu mașinile si cu tot ce are Mari, absolut orice are ea vrea si el.
