Cand ești elev îți e teama sa nu te asculte exact din lecția pe care nu o știi prea bine. In facultate speri sa nu-ți pice la examen subiecte din anumite cursuri. La job, de asemenea, sunt anumite temeri. Ca alergător, mie mi-e teama sa nu ratez startul la un concurs. Si ce sa vezi? Exact asta am pățit sambata cand a fost competiția din Munții Făgăraș. Se zice ca de ceea ce îți e frica nu scapi…
Concursul acesta m-a atras pentru faptul ca se desfășoară la înălțime, startul fiind de la Bâlea Lac, si pentru ca aveam ocazia sa văd o parte frumoasa din acești munți. Au fost 2 trasee: 2×2 cu urcare pana pe vârful Negoiu si apoi pe vârful Moldoveanu si înapoi; x2 cu urcare doar pana pe vârful Negoiu si retur. Noi am optat pentru x2, 18km cu 1800m diferența de nivel.
In Făgăraș am ajuns foarte putin, spre mai deloc, am fost doar iarna de revelion la cabana Bârcaciu si am urcat pana pe vârful Scara. Asta a fost singura mea excursie in zona aceasta. Concursul era o șansa extraordinara sa văd pe propria piele peisajele frumoase, asa ca abia așteptam.
Revenind la experiența noastră, am plecat din Lugoj vineri pe la ora 18. Ne-am întâlnit la Cârtișoara cu părinții mei, ei urmând sa rămână cu copiii cat noi alergam. Era trecut de ora 22, eram înfometați, obosiți, ne-am cazat si am sunat la organizatori sa ne ridicam dimineata kit-urile de concurs. Am fost înțeleși, asa ca la 6 dimineata trebuia sa fim sus la Bâlea sa luam numerele si la 7 era startul.
Dupa ce am mâncat, ne-am făcut planul: trezirea la 5.15, la 5.30 plecam sus, estimat sa ajungem la 6.10, mâncam ceva rapid din traista si la 7 pornim in cursa.
L-am rugat pe Răzvi sa pună ceasul sa sune, telefonul meu era la încărcat, imi confirma ca e ok si ne punem la somn. Am avut o noapte agitata, Ioan s-a trezit de multe ori la alăptat, la un moment a trebuit schimbat, a început sa plângă cand am mers la baie, practic era ca lipit de mine si orice mișcare de-a mea il deranja pe el. Am aruncat o privire la ceas, era 3.15 si ma gândeam ca in 2h ne trezim si eu parca nu am dormit deloc. Am reușit sa readorm, profund.
La un moment dat aud niște sunete la usa. Stau in pat sa ma dezmeticesc si arunc o privire la geam. Draperia era trasa, dar distingeam razele de lumina. M-am uitat la Răzvi si la Ioan, dormeau liniștiti. Ceasul nu sunase. Fug la telefon si ma uit la ora. Era 6.18. Atunci am calculat rapid in minte cat ne-ar lua sa ne echipam (5minute), apoi fuga in mașina, condus pana sus la Bâlea Lac (40min in cel mai bun caz), preluat numărul si kit-ul (5min daca mai era cineva in zona respectiva), echipat la mașina de start (5min). Mâncatul pe fuga se putea face si in mașina, dar rucsacii nu erau pregătiți, ne mai trebuia vreo5 min, minim. Atunci am realizat ca nu mai avem cand sa ajungem.
Am ieșit la usa, era tati. Nu înțelegea ce s-a întâmplat de nu i-am trezit sa vina sa stea cu Ioan. I-am zis ca nu am auzit ceasul si sa meargă sa se odihneasca. Nu aveam timp sa ajungem sus.
Am mai stat in pat, am încercat sa dorm, dar aveam sentimente contradictorii. Pe de o parte imi spuneam ca asta e, nu ne-am trezit, nu e o tragedie, oricum nu eram in cea mai buna forma, dormisem putin in ultimele zile, nu ma hrănisem chiar ok având o problema stomacală si 24h nu am putut mânca nimic, nu am mai alergat asa mult, deci nu-i chiar rău. Pe de alta parte, cum sa nu fiu acolo sus pe creste, sa văd Făgărașul intr-un concurs asa fain, sa simt bucuria prin toti porii, sa fac mișcare?! Tot eu am pus capăt ideilor si am zis ca nu pot schimba nimic acum.
L-am întrebat pe Răzvi ce s-a întâmplat de nu a sunat ceasul si mi-a zis ca el l-a pus sa sune, dar era setat pe weeekdays, adică doar de luni pana vineri, pe weekend nu. Deci nu aveam nicio șansa sa ne trezim pe baza alarmei.
Am urcat totuși pana sus la Bâlea sa ne luam kit-urile (daca tot am plătit înscrierea), sa ne vedem cu rudele mele multe venite sa ne vadă la start-finish (inca un motiv de oftica pentru ca nu ne-am trezit) si sa admiram peisajul.
In final, ne-am bucurat de vremea calda de la 2000m altitudine, i-am încurajat pe concurenții sosiți, am trăit emoția de a-l vedea pe Viorel Palici ajungând primul la cursa 2×2. Mi se pare interesant ca atunci cand sunt pe tușă, adică nu alerg la un concurs, fiecare concurent care vine imi trezește emoții si energie, ca si cum eu as fi in locul lor. Cumva prin ei, am fost si eu acolo, in cursa 2×2.
Ca de fiecare data, asta e inca o experiența din care mai învăț ceva. Data viitoare vor fi puse 2 ceasuri sa sune ?
